Ion Caraion - Carmen Saeculare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Voi întâlni femeia morbidă și bizară
ce-și reazemă trecutul de munți și de ferestre,
cu sângele de uliu, cu genele de ceară
sub umbra care piere a păsării măiestre.
Sub fluturii de lampă ai cărnii deopotrivă,
cu buzele uscate și tâmplele în comă
voi întâlni femeia absentă dar lascivă
ca-n clipa când se scaldă pădurile-n aromă.
Ca-n clipa când se uită prin pomi melancolia
și toamna intră-n oameni, și frigul intră-n casă,
voi întâlni – și-n treacăt scoțându-mi pălăria,
i-oi face semn cu mâna – femeia planturoasă.
Am să-ntâlnesc femeia zăpezilor alpine
ce-și cațără spre stele o calmă puritate.
Din palmă și din sânii plesnind din mandarine,
i-oi desfrunzi zulufii plutirii-n gol – și poate,.
când bate lacom vântul hipnoticelor norduri,
departe-ntr-o odaie mizeră de-anarhistă,
cu ochii plini de cețuri, de ploi și de fiorduri,
voi întâlni femeia flegmatică și tristă.
Și-n vorbele-i ca mâlul uscat de pe picioare
și-n brațele ca niște vătraie ruginite
și-n sexul ei așijderi păianjenilor care
merg înaintea ierbii și-a turmelor de vite,.
i-oi desluși egloga tăcerii care-ncarcă
de lacrimi amintirea și visul de povară.
O să-ntâlnesc migdala privirii de tătarcă
ori gleznele, ori șoldul, ori gura ei amară.
Tremolizându-și încă romanțele obeze,
ne va opri femeia din porturi și taverne,
cu țâțele diforme și moi ca niște perne –
și-aceleași umbre-or trece pe-aceleași vechi faleze.
Și-un cântec de tăgadă intra-va prin perdele,
se va târî uitarea prin noi ca o pisică;
din seva care urcă și roua care pică,
sătul de simfonia ravagiilor mele,.
voi întâlni femeia din camera obscură
veghind lângă femeia din camera macabră,
cu pulpele păroase și pântecul la gură,
cu țipătul pe buze ca laptele de capră.
Tu! țâșnet de zvârlugă, voi! mușchi de salamandră –
spre-ambrozia din mine pornită fără țintă,
voi întâlni femeia ironică și tandră
care-a-nvățat să plângă, să uite și să mintă.
O să-ntâlnesc iubita, cocota ori amanta
cu desfrânări de șarpe, cu unduiri de soră,
mai slobodă ca vântul, mai goală decât planta
și sângele obraznic și gura carnivoră.
Și toate-or să mă-ntrebe, în vocea lor multiplă,
de inima cu care-au uitat ca să iubească:
și umerii de aer, și mijlocul de țiplă,
și pașii de gazelă, și zâmbetul de iască.
În dansul ei lunatic, venind ca o paloare
spre-orașele din mine, mă va opri paiața –
stricata ideală cu care fiecare
ne sărutăm la gara de unde pleacă viața.
Și alte-adolescente în pletele zevzece
(un cer de veverițe călătorind prin ploaie!)
cu legănări de aer – și alte-amiezi bălaie,
de gât și braț prin viață cu dragostea vor trece.
La ora despărțirii când luna-și împrumută
inelele și banii, iar visu-i mai utopic,
– un bulgăre de fontă, o rochie căzută –
voi întâlni femeia solară de la tropic.
Ierboasă ca pădurea și caldă ca o fiară,
îmi va zâmbi năucă și goală ca un plod,
înverigându-mi anii cu-ntreaga ei brățară
și-ncolăcindu-mi trupul cu sufletul ei tot.
O să-ntâlnesc alcoolul, cinismul și lucarna
și-o să pornim de-a valma în lume ca nebunii,
cu brațele lor negre ca păsările iarna
ținându-se de rama și borurile lumii.
Și toate-or să se-ntrebe – și pletele zevzece
și umerii de țiplă, și mijlocul de iască –
de dragostea cu care-au învățat să se urască
și toate-au să se-nșele, și toate au să plece….
Și-abia într-un clorotic amurg de baldachine
mă va-ntâlni străina, la care dintr-o dată
privi-voi fără țintă, gândindu-mă la tine,
iar ea va-ntoarce capul și frunzele-or să cadă.
Că vine-o seară gravă și-o oră ca tabacul,
când frigul intră-n oase și-n noi – și peste toate,
ca peste somnu-atâtor planete scufundate,
melancolia toamnei își scutură copacul.

carmen saeculare – Versuri.pro

Ion Caraion - Carmen Saeculare