Dante Alighieri - Infernul - Cantul XXVIII

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Cercul al optulea: Bolgia a noua. Semănătorii de dezbinări.
Au cine-ar şti, chiar dac-ar fi să spună
de zece ori la rând şi nu-n poezie
ce răni văzut-am şi cât sânge-n spumă?
De bună seamă nu-i uşor a scrie, căci graiului şi minţii nu-i e dat
cu-a lor puteri atari minuni să-nvie.
De-ai sta s-aduni tot neamul spulberat
din ţara Pugliei, aprig încercată
ce cu romanii-n lupte-a sângerat
şi-n altă luptă-apoi, îndelungată,
din cafe-a strâns mii de inele gloata,
precum Tit Liviu fără greş arată,
cu neamu-nfrânt care-şi primi răsplata
fiindcă-şi făcuse din Guiscard duşman,
şi cu cel’lalt ce leşuri mii lăsat-a
când Puglia a trădat, la Ceperan
sau Tagliacoz unde-a stârnit turbare
Alard bătrânul, fiindc-a fost viclean,
şi dacă toţi şi-ar da-n vileag picioare
ciuntite-ori răni, tot n-ar putea grămadă
cu-a noua groapă-n chin să se măsoare.
De când sunt eu n-am mai văzut obadă
crăpată-n două la butoi sau târnă,
precum un duh crăpat din barbă-nnoadă,
ce maţele-şi privea cum îi atârnă
şi-şi arăta ficaţii şi desaga
în care pita se preface-n scârnă.
Şi-n timp ce chipu-i cercetam şi plaga,
îşi trase pieptul şi grăi: Priveşte
cum mă desfac, de când pierdut-am doaga
Priveşte Mahomed cum se căzneşte!
în faţa mea tânjeşte alt mişel:
Aii, crăpat din barbă până-n creştet.
Toţi cei ciuntiţi ca mine şi ca el
urzit-am schisme şi zâzanii-n ţeastă
şi drept aceea-s spintecaţi astfel.
Un diavol sade cocoţat pe coastă
şi fără milă-nfige spada-n noi
de câte ori un duh din tagma noastră
pe-acelaşi drum se-ntoarce-napoi;
căci fice rană buza ei şi-o strânge
cât timp se-nvârte-al umbrelor convoi.
Dar cine eşti, tu, ce te uiţi la sânge
şi nu te-ndemni de unde stai, pe stâncă,
să-ţi iei pedeapsa şi să-ncepi a plânge?”
Nici pragul morţii nu-l trecu el încă,
rosti Virgil, nici cazne nu-l pândesc;
ci ca să-i dau învăţătură-adâncă,
eu, care-s mort de mult, mă osârdesc
din brână-n brână să-i arăt ce-nşiră
cumplitul loc; şi adevăr grăiesc.”
Mai mult de-o sută din adânc ieşiră
şi mă priveau, uitându-şi pe deplin
de cazna lor când vorba-i auziră
Şi duhu-atunci: Să-i spui lui Fra Dolcin,
când va să-ţi mântui drumul şi corvoada,
că de nu vrea să mă urmeze-n cin,
s-adune-n saci merinde, ca zăpada
să nu-l predea vrăjmaşilor pe mână,
ce-altminterea nu l-ar răzbi cu spada.”
Şi-astfel zicând, îşi ridică din rână
piciorul Mahomed şi împăcat,
când isprăvi, şi-l sprijini-n ţărână.
Un altu-atunci cu gâtul spintecat
şi c-o ureche, numai una bună,
iar nasul pân’ la pleoapă sfârtecat,
privindu-mă cu ceilalţi dimpreună
prin beregată scoase-o chemare
şi gâlgâind se apucă să-mi spună:
Străine, tu, iertat de chin, pe care
te-am mai văzut în ţara mea, latina
(de nu mă-nşală multa-asemănare),
când va s-ajungi la Marcabo colina
ce din Vercel scoboară spre câmpie,
să-ţi aminteşti de Pier da Medicina.
Şi dă de veste-n Fano ca să ştie
messere Guido şi-Angiolel, că-n stare
de suntem noi să ştim ce va să vie,
vor fi zvârliţi de pe corabie-n mare
pe-aproape de Cattolica, pe unde
un despot crud va săvârşi trădare.
Din Cipru la Maiolica niciunde,
nici grecii, nici piraţii la răscruce
n-au săvârşit măcel mai crunt pe unde.
Căci trădătorul chior de-un ochi ce-i duce
peste cetatea ce-o urăşte-anume
un duh ce-osânda-n rând cu mine-şi duce,
la sfat îi va chema să se-mpreune
şi-apoi va face-astfel ca la Focara
să n-aibă lipsă-n vânt de rugăciune.”
De vrei, i-am spus, să-ţi mai alin povara,
ducându-ţi vestea pe pământ, mi-arată
ce duh ziceai că-şi preaurăşte ţara?”
Cuprinse-atunci de fălci un duh din ceată
căscându-i gura şi grăi: Greşeala
ce-a săvârşit i-a pus pe bot lăcată.
Lui Cezar el îi spulberă-ndoiala,
vădindu-i că-ntârzierea în de ea
sporeşte, când eşti gata, cheltuiala.”
O, bietul Curio ce-nfricat stătea
cu limba schingiuită şi-altădată
cât de-ndrăzneţ la vorbă se-arăta!
Alt duh atunci se dezlipi din ceată
şi două cioate ridicând ‘nainte
strigă mânjindu-şi chip şi piept deodată:
Să nu-l uiţi nici pe Mosca, ia aminte,
cel care-a zis:ŤNu-ncape-aici spăşireť
şi rea sămânţă fu toscanei ginte”.
Iar viţei sale, zis-am eu, pieire.”
Văzui atunci că vorba mea-l sfâşie
şi-o luă din loc cuprins de grea mâhnire.
Eu însă nu, căci mă uitam; ci-a scrie
câte-am văzut mi-e greu şi nu mă-ndur,
căci n-am chezaş să pună mărturie.
Dovadă însă cum că nu-s sperjur
mi-e cugetul ce te-ntăreşte când ţi-l
ştii în piept ca lacrima de pur.
Văzui un trunchi ciuntit de cap, şi-n gând
îl văd şi azi cum l-am văzut cândva,
umblând şi el cu toţi ceilalţi în rând.
Cu capu-n mână spânzurând păşea,
ca pe-un fanar ţinându-l în strânsoare,
şi capul ne privea şi suspina.
Din sine faclă-şi faurea-n cărare
părând că-ntr-unul doi se zbat a-ncape,
pe voia celui ce-a urzit atare.
Şi-ajuns apoi la puntea peste groape,
întinse capu-n mâna ridicată,
astfel ca vorba să ne fie aproape.
Şi zise: Uite ce-am primit drept plată.
Străine, -ajuns la cei care tânjesc
văzut-ai, spune, -atare chin vreodată?
Spre-a-mi duce vestea-ţi spun că mă numesc
Bertram de Born şi-n iad m-am osândit
dând sfat de rău vlăstarului regesc.
Pe tată şi pe fiu i-am asmuţit
ca sfetnicul ce vrând să se răzbune
pe Absalon, cu David l-a-nvrăjbit.
Am rupt pe cei sortiţi să se-mpreune
şi rupt de trup mi-e capul fără minte;
cuvântă-n mine legea care spune:
ŤOchi pentru ochi şi dinte pentru dinteť.”

cantul xxviii – Versuri.pro

Dante Alighieri - Infernul - Cantul XXVIII