Ion Caraion - Cântece Negre

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Unii nu-nțeleg, se uită
triști la cântecele negre, pline:
„Pentru ce nu scrie ca-nainte?
Cântecele astea nu-s frumoase…”.
Sigur, nu toate cântecele sunt frumoase pentru toți
Unele au mâlul și pietrele din noi,
unele sunt tulburi, sunt aspre, sunt schimbătoare
altele răvășite ca niște sârme,
unele sunt ca o luptă
pe care o purtăm cu noi, cu memoria și sângele nostru,
unele sunt blânde ca spicul aplecat.
Nu mi-au plăcut niciodată cântecele blânde.
Unii vor zice:
„De ce nu scrie ca-nainte?”.
Poeți! Nu vă temeți de-adevăruri.
Fiți aspri și calzi ca sângele vostru.
Cei rămași pe urmă nu vor mai ajunge niciodată la voi.
Numai cei cari vor veni singuri au dreptul.
„Cântecele astea nu-s frumoase…”
Mai mult proză:
Brațe
Marș
Dreptate –
oamenii cei noi, intrați în curte,
merg la câmp cu tălpile crăpate.
Altedăți, din gări mucegăite
– numai sângele acela curs din vată! –
se urneau vagoanele de marfă
cu toți munții lor de oameni ciungi
și de carne roșie, exilată.
„Cântecele astea nu-s frumoase pentru toți…”.
Altădată-aduși ca să se uite
ochii mici ai plozilor de școală
fâlfâiau de plâns. Din zări străine
soseau în trenuri cei trimiși să moară.
Se reîntorceau desfigurați. Pământii, goi
în paturi de campanie, pe gratii
bucăți de vată, schije, ciolane,
schilozi, cranii zdrobite, bandaje,
grupe, companii, batalioane –
se reîntorceau pe acoperișuri, ca niște păsări.
Unii nu-nțeleg nimic: se uită
triști la cântecele mele brute, aspre.
– „A uitat de tot ce-i poezie…”
– „Crede-acum că scrie pentru sute de mii.”
– „Se înșeală!”.
Nu, prieteni, nu mă înșel.
N-am uitat nimic și nu voi uita nimic.
N-am uitat poezia mea neagră și urâtă,
n-am uitat libertatea voastră de a privi într-un
lighean cu apă,
n-am uitat bibliotecile voastre, în care puteți intra și citi
din Mallarmeé.
Voi însă nu veți înțelege acest lucru decât târziu.
Voi nu mai aveți timp să fiți poetici și să vizitați America,
voi nu mai aveți timp să vă întoarceți din Franța,
voi nu mai aveți timp să răsfoiți propria voastră operă,
voi nu mai aveți timp să fiți dezamăgiți
și să spuneți:.
„Acesta a fost cuvântul ISTORIE”.
Nu, prieteni, n-am uitat nimic.
Dar viața e așa de puternică,
încât eu n-am putut niciodată s-o văd într-un
lighean cu apă.
Carnea mâinii trece mătăsos
peste nervii tâmplelor uscați,
luați cazmalele, poeți, să ridicați
cerul stors ca un tampon de vată!.
Văd lemnul porții tânăr, sărat,
l-aud tăcând în carnea mea bălană –
răsucit sub brațele-amândouă
și-n răcoarea parcului, urbană
trec dimineața cu el în memorie
prin piața orașului – de-i mângâi fruntea,
coaja culcată rotund lângă el,
arborul minciunii vă cheamă
fruntea durerii mângâi,
ca un ulcer perpetuu
ca o cumplită promisiune la adolescență.
Simt frigul, dar frigul mă-nțeapă –
prin acoperișul capelei, frumos,
bătea un clopot și-un cer numai apă
intra, ziua, legănat, prin orașul
cu-un turn mirosind puturos….
Acoperișul de ploaie, cetatea
adâncită-n pământ lângă oase –
îi simțeam lângă sânge asfaltul
ca pe-o trăsură cu morți în mătase.
Tinerețea cântecelor noastre
va izbucni ca un glonț, ca o dinamită.
Străzi, orașe, sate
au ieșit din cuibare,
au năvălit din ganguri,
au răsărit din funduri.
Totul se-agită.
Totul există.
Poeți! Voi trebuie să agitați lumea.
Voi existați odată cu tot ceea ce există.
Voi nu v-ați născut pentru întuneric,
pentru camerele încuiate,
pentru perdelele trase,
pentru femeile care așteaptă;
voi v-ați născut pentru tot ceea ce e viață,
flux, campanie –
voi v-ați născut să fiți permanent între oameni
alături de ei
odată cu ei.
De aceea prieteni, eu n-am uitat nimic.
Voi însă nu veți înțelege acest lucru decât târziu.
Voi nu mai aveți timp să fiți poetici și să vizitați America,
voi nu mai aveți timp să vă întoarceți din Franța,
voi nu mai aveți timp să vă consolați propria voastră operă,
voi nu mai aveți timp să fiți dezamăgiți
și să spuneți cu propriul vostru gând:
„Acela a fost cuvântul ISTORIE.
Cât de greu l-am putut înțelege!”.
Nu, poeți. Nu vă temeți de adevăruri.
Numai cei care vor veni singuri au dreptul.

cantece brute – Versuri.pro

Ion Caraion - Cântece Negre