cântec social – Versuri.pro

Pablo Neruda - Omul Invizibil

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Eu râd,
surâd
cu gândul la vechii poeţi,
ador toată
poezia scrisă,
toată roua,
luna, diamant, picătura
de argint scufundată,
pe care fratele meu din vechime,
a adăugat-o trandafirului,
dar
surâd;
ei totdeauna spun: „eu”,
la fiece pas,
orice li se-ntâmplă ei spun totdeauna „eu”;
pe străzi
trec numai ei
sau aleasa inimii lor,
nimeni altcineva;
nu trec pescari,
nici librari,
nu trec zidari,
nimeni nu cade
de pe vreo schelă,
nimeni nu suferă,
nici nu iubeşte,
numai sărmanul meu frate,
poetul;
toate lui i se întâmplă,
lui şi celei iubite;
nimeni nu trăieşte,
numai el singur,
nimeni nu plânge de foame
sau de mânie,
nimeni nu suferă-n versul lui
fiindcă nu poate
să-şi plătească chiria;
şi nimeni, în poezie,
nu-i zvârlit în stradă,
cu pături şi scaune,
iar în fabrici, de-asemeni,
nu se întâmplă nimic,
nimic nu se-ntâmplă,
se fac umbrele, pahare,
arme, locomotive
se extrag minerale,
scormonind infernul,
se face grevă,
soldaţii vin
şi trag,
trag în popor,
adică
în poezie;
dar fratele meu
poetul
e-ndrăgostit
ori suferă;
pentru că sentimentele lui
sunt marine,
iubeşte porturile îndepărtate,
pentru numele lor,
şi scrie despre oceane
pe care nu le cunoaşte;
el trece pe lângă viaţă
plină ca un ştiulete, de boabe,
fără să ştie,
să o dezghioace;
coboară şi suie
fără s-atingă pământul,
iar uneori
se simte foarte profund
şi tenebros;
e atât de imens
încât nu încape în sine însuşi;
se încurcă şi se descurcă,
se proclamă damnat,
de-abia îşi mai poartă crucea
tenebrelor;
socoate că-i deosebit
de întreaga lume;
mănâncă în fiece zi,
dar n-a văzut nicicând
un brutar,
nici n-a intrat în vreun sindicat
al brutarilor,
şi astfel sărmanul meu frate
devine obscur,
se suceşte, se răsuceşte
şi se socoate
interesant;
interesant,
acesta-i cuvântul.
Eu nu-s mai presus
decât fratele meu,
dar surâd,
pentru că merg pe străzi
şi singur eu nu exist;
viaţa curge,
ca toate fluviile,
Eu sunt singurul
invizibil;
nu-sînt umbre misterioase,
nu-i întuneric,
toată lumea-mi vorbeşte,
toţi vor să-mi povestească,
îmi spun despre rudele lor,
despre mizeriile lor
şi bucuriile lor;
toţi trec şi
toţi îmi spun câte ceva,
şi câte lucruri nu făptuiesc!
Despică lemne,
înalţă fire electrice,
frământă, până-n toiul nopţii,
pâinea de fiece zi;
cu un drug de fier
perforează pământul,
până-n adâncuri,
şi transformă fierul,
în chei şi zăvoare;
se urcă la cer şi poartă
scrisori, suspine, săruturi;
în orice poartă
e cineva,
cineva se naşte
sau mă aşteaptă cea pe care-o iubesc;
şi eu trec şi lucrurile toate
îmi poruncesc să le cânt;
Eu nu am vreme,
trebuie la toate să mă gândesc:
să mă-ntorc acasă,
s-alerg la partid..
Ce pot să fac?
Totul îmi porunceşte
să spun,
să cânt şi să cânt mereu.
Totul e plin
de visuri şi freamăt.
Viaţă-i o lacră
plină de cântec;
se deschide
şi-n zbor se iscă
un cârd,
de păsări
ce vor să-mi spună ceva
şi se lasă pe umerii mei.
Viaţa este o luptă,
ca un fluviu ce-naintează
şi oamenii
vor să îmi spună,
vor să îţi spună
pentru ce luptă
şi dacă mor,
pentru ce mor.
Iar eu trec şi nu aflu timp
pentr-atâta viaţă.
Eu vreau
că toţi să trăiască
în viaţa mea,
să cânte în cântecul meu.
Eu n-am importanţă,
Eu n-am timp
pentru chestiunile mele.
Noaptea şi ziua
trebuie să însemn ce se petrece
şi să nu uit pe nimeni.
E-adevărat că, deodată,
obosesc
şi privesc înspre stele,
mă-ntind în poiană. Trece
o gânganie ca o vioară;
pun palma
pe un sân gingaş
sau pe şoldul
celei pe care-o iubesc;
privesc catifeaua
întinsă
a nopţii tremurătoare
cu îngheţatele ei constelaţii.
Atunci
simt că-n sufletul meu se înalţă
valul misterelor.
Copilăria,
plânsul prin colţuri,
trista adolescenţă.
Şi vine somnul
şi dorm
ca un butuc.
Adorm,
de îndată,
cu stele sau fără stele,
cu dragostea sau fără dragostea mea.
Şi când mă scol,
noaptea s-a dus.
Strada s-a deşteptat
mai devreme ca mine:
merg la lucru
fete sărace;
pescarii se-ntorc
de la ocean;
minerii trec
în bocancii lor noi,
intrând în mină.
Totul trăieşte,
toţi trec,
toţi umblă grăbiţi.
Iar eu de-abia am vreme
să mă îmbrac,
trebuie să alerg:
nimeni nu poate
să treacă fără ca eu să ştiu
încotro merge şi ce
i s-a întâmplat.
Nu pot să trăiesc
fără viaţă,
să fiu om, fără om;
şi alerg, şi văd, şi aud,
şi cânt.
Stelele n-au
ce-mpărţi cu mine;
singurătatea nu are
nici floare, nici fruct.
Daţi-mi, pentru viaţă,
vieţile toate;
daţi-mi toată durerea
lumii întregi,
o voi preface-n speranţă.
Daţi-mi
bucuriile toate
chiar pe cele mai tainice,
căci, de n-ar fi aşa,
cum le-am afla?
Trebuie să le dezvălui.
Daţi-mi
lupta
de fiece zi,
căci ea este cântecul meu.
Şi astfel vom merge uniţi,
alături,
oamenii toţi:
cântecul meu îi uneşte,
cântecul omului invizibil
ce cântă cu oamenii toţi.

Percy Bysshe Shelley - Cântec Pentru Fiii Angliei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Fii ai Angliei, de ce oare
Trageți brazda pe ogoare
De stăpân, cu grea migală
De ce-i faceți strai de gală?
La ce bun să-i îngrijiți
Până crapă, buhăiți,
Pe-acești trântori ce vă iau
Viața, sângele vi-l beau?
De ce, harnice albine,
Făuriți lanțuri haine
Și harapnice și arme
Ca-ști trântori să vă sfarme?
Aveți hrană, adăpost
Tihnă, dragoste, vreun rost?
Ce primiți pentru această
Trudă crâncenă a voastră?
Rodul, altul vi-l culege
Ce găsiți, altul și-alege
Haina ce-o croiți o-mbracă
Altul, arma vi-o înșfacă.
Semănați, dar nu-l lăsați
Pe tiran la rod. Lucrați.
Strai dar nu pentru ciocoi;
Faceți arme – pentru voi!
Stați în pivnițe, puzderii
Ca-n palat să stea boierii.
Lanțurile ce vă leagă
Din oțelul vost’ se-ncheagă.
Cu uneltele vă faceți
Singuri groapa-n care zaceți
Voi vă țeseți giulgiul, când
Anglia vă e mormânt.

Alexei Mateevici - Cântecul Zorilor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

CÂNTECUL ZORILOR.
Hai, măi frate, hai, măi frate,
Zorile s-aprind,
Hai să căutăm dreptate,
Voie şi pământ.
Plugărit-am viaţa toată
Şi-am muncit noi rău,
N-am văzut zi luminată,
Numai greu, tot greu.
Şi pe umeri numai juguri
Pân-acum am dus,
În robie şi lanţuguri
Toate ni le-am pus;
Ş-ale sufletului daruri
Noi le-am înecat
Tot în plânsete ş-amaruri,
Ce ne-au apăsat;
Şi odorurile minţii
Noi le-am prăpădit,
Căci în ceaţa neştiinţei
Tot am vieţuit.
Muncă, muncă şi iar muncă,
Alta n-am văzut;
Şi în munca noastră lungă
Toate le-am pierdut.
Am crescut în largi ogoare
Roadă cu prisos,
Dar din pâinea roditoare
N-am avut folos,
Căci ogoarele luate
Fost-au de la noi;
Nouă-n schimb ne-au fost lăsate
Juguri şi nevoi.
Goi, lipsiţi de toate-n lume,
Vecinic înjosiţi,
La boieri n-avem nici nume.
Pe pământul ţării-mume
Zăcem necăjiţi.
Dar destul! Venit-a ceasul,
Ceasul aşteptat,
Ca să dăm noi jos necazul,
Care l-am răbdat.
Vezi?! În zarea depărtării
Zorile s-aprind,
Sfânta zi a învierii
Vine strălucind.
Hai, măi frate, hai, măi frate,
Nu munci robind,
Hai să căutăm dreptate,
Voie şi pământ.
Scoală, frate! Căci ne cheamă
Zorile ce vin.
Scoală, frate, şi ia-ţi seamă,
Singur ţi-eşti stăpân.
Pentru noi, feciorii gliei,
Zorile răsar,
Pentru-nfrângerea robiei
Bietului plugar.
Trece noaptea. Lupta vine.
Frate, ieşi gătit!
Cel nepregătit rămâne
Vecinic biruit.
Trece noaptea. Hai, măi frate!
Zorile s-aprind,
Hai să mergem spre dreptate,
Voie şi pământ.