Ăst glas l-ai ştiut (ţi-a fost şi drag?)
Dar azi de-un văl e-acoperit,
Ca văduva păianjenit
Şi mândru tot ca ea-n vileag.

În cuta lui tăinuitoare
De-al toamnei vânt des fremătată
Miratei inimi îi arată
Tot adevărul, ca pe-un soare.

Şi spune, glasul cunoscut,
Că viaţa-ntreagă-i bunătate.
Că ura, pizma, toate, toate
Dispar când moartea a-nceput.

Vorbeşte încă despre glorie
Şi de smerenia necesară,
De nunta de-aur spune iară,
De pacea fără de victorie.

Primeşte glasul ce persistă
Cu inocentu-epitalam,
Că nu există alt balsam
Să-ţi legene inima tristă.

E greu, dar este trecător
Să suferi fără de mânie.
Şi-n etică ce armonie! …
Şi cântul povăţuitor…