Avem aceeași țintă, aceeași misiune,
Dar tu de când servi mie, o lampă-ai ruginit,
Și eu de când serv țării, vai! trebuie a spune?
Cu inima-am slăbit!

Și n-am produs nimica! Acum ca altădată
Copiii săi cei vitregi în taberi se dezbin.
Acum ca mai-nainte ea este-ngenuncheată
Sub jugul cel străin!

Nu simte nici durerea ce suferă de heară,
Nu simte nici rușine de umilința sa,
Nu simte că mai bine într-un mormânt să piară
Decât a se pleca!

Tu știi, o, dragă lampă! acele nopți amare,
Trecute în veghere, ca să-i aflăm cântări,
Prin care să-i aprindem, în sufletul ei mare,
Frumoasele-aspirări!

Dar vântul de la dânsa au dus aceste cânturi;
Ea nu le-a ascultat.
Tot astfel și suspinu-i s-a mestecat pe vânturi
Și lacrima-i cu sânge în râuri a picat!

Cântarea libertății acum e înecată
De strigătul acelor ce cheamă arzător,
Să-i urce la putere și să devie-ndată
Tirani, la rândul lor!

Și sufletele slabe și fără de mărire,
La patimilor voce, mai repede alerg,
Tirani și robi în noaptea de moarte rătăcire,
Deopotrivă merg.

Lumină încă lampă o odă, o cântare,
Și dacă și d-acuma noi nu vom izbândi,
Atunci, având dovadă că nu mai e scăpare,
Chiar eu te voi zdrobi.