Și turcii-l vor duce cu dânșii-n cetate,
Și sclav ca să fie va fi destinat,
Și până ce-n pieptu-i un suflet va bate,
De-un dor ce abate
Va fi dominat!

Iar calul său falnic, ușoară nălucă,
Ce-n fugă se-ntrece cu pasărea-n zbor,
Și ce, la săgeată, — nainte apucă, —
În dar o să-l ducă
Sultanului lor!

L-această gândire, de lacrimi pâraie
Revarsă-a lor undă pe negru-i obraz!…
Toți dorm; numai luna plutește bălaie,
Scăldată-n văpaie
Pe-un nor de atlaz!

Lumina-l ajută și calu-și zărește,
Dar trist, la o parte, ședea priponit,
Cu ochiul său negru părea că-i vorbește,
Părea că-l jelește
În dor adâncit!

Arabul atuncea, pătruns de simțire,
Pe brânci se târăște s-ajungă la el;
Mișcat de-o înaltă și dulce gândire,
Spre-a lui mântuire
Lucrează cu zel!

Cu dinții apucă priponul cel tare,
Îl mușcă, îl roade și-l rupe, -n sfârșit
Deschisă îi este pustia cea mare,
Cu albă cărare,
Cu sân împietrit!

Dar calul atuncea, de brânele-i late,
Cu gura-l ridică, mișcat de-al său dor,
Prin noapte, cu dânsul, fantastic străbate,
Nimic nu-l abate
Din falnicu-i zbor.

Și-n tropotul mare, trei zile gonește,
Când, iată că-n zare albește un cort,
Arabul e-n viață, și calul sosește,
Dar vai, când s-oprește,
S-abate jos mort!