Radu Gyr - Răvaș de la Călugăreni

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

De lângă mlaștinile unde-a curs măcelul,
își scriu, Iubire, slove de vâlvoare.
Luceafărul își pierde-n stuh inelul,
stelele merg, prin trestii, cu fânare.
Când pajura jelește și se zbate,
tâmplele noastre ard ca de lingoare.
Sub lintiță, în bălțile amare,
zac frunți și mădulare retezate.
Grumaji rânjesc în smârcuri și, jilavă,
tăcerea vânătă a sânge amiroase.
Aburi de stârvuri fumegă otravă,
vidrele nopții lunecă, sfioase.
Vărsatu-s-a, azi, roșie urgie..
Ci Maica-Domnului, mijind ca o brândușă,
alăturea mi-a stat în bătălie
și mi-a zâmbit din ape de cenușă.
Acu, arama lunii zăngănește
ca pavăza izbită de hangere.
Lângă jeratec visele-s de fiere,
somnul tăiat tresare iepurește.
Lăstunii dorului, cu fâlfâiri domoale,
– Lumina mea – pe umeri ți se-adună.
Minune, săruta-ți-aș glezna moale
și pleoapa mirosindă a căpșună.
În noaptea rea de fier și de pucioasă,
pe visul meu ca raiul te plecași..
Te văd pierdută, alba mea mireasă,
în foișorul sur din Făgăraș.
Răvașul ăsta, ciuruit de stele,
ți-l mân, la miez de noapte, printr-o slugă.
În zori, va curge moartea pe prăsele
și mlaștinile iar or să ne sugă.
De mi s-o împle-n ăst prăpăd veleatul,
sângele meu va clocoti de tine.
Dragostea mea, aurul meu, – oftatul
din urmă va fi cântec pentru tine.
Când mâinile s-or stinge a sfâșiere,
vor pipăi tulpina umbrei tale
și, încleștând, vedenia subțire,
pe coasta stângă-o vor culca, sub zale.
Nu-ți fie teamă, nu, Lumină rară..
În nopți adânci, strigoiul meu zănatic,
mai galben decât toamnele de ceară,
plutind spre foișorul singuratic,.
în recele-ți iatac o să răzbată
și-n triste mâini cețoase de nălucă
inima mea, în sânge, o să-ți aducă,
– cum ar aduce-o stea însângerată.

Grigore Alexandrescu - O Impresie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Dedicată oștirii române
22 aprilie 1846.
Puțini erau la număr ostașii României,
Dar când ale lor cete pe luciul câmpiei
Semeț înaintară cu pas răsunător,
Din sulițe, din coifuri, din armele albite,
Când soarele în unde, în raze aurite,
Lumina își răsfrânge pe steagul tricolor.
Când caii, repezi, ageri, cu coame răsfirate,
Cu nările aprinse, cu gurile spumate,
Mușcând de neastâmpăr zăbala ce-i ținea,
Izbind sub ei pământul și răsuflând omorul,
La sunete de luptă pe câmp își luau zborul,
Ca vulturi ce în aer o pradă ar vedea.
Și când auzii glasul armatei tunătoare,
Și când văzui silitră de fulger purtătoare
Câmpia, atmosfera de fum întunecând,
Iar printre fum, prin ceață, egretele-albicioase
Mișcându-se departe, ca umbre fioroase
Ce ies din întuneric o crimă-amenințând.
Electrică scânteie simții și bucuria,
Din inimă pe chipu-mi suita ca mânia,
Pe fruntea-mi se aprinse, în ochi-mi străluci;
Sub pâsurile mele simții arzând pământul,
Și vechea strălucire, cu zgomotul, cu vântul,
Iluziei-mi bogate cu fală se ivi.
Și unde e acuma puternica mărire
Din vremea când a țării eroică oștire
În lupte uriașe Buzeștii comandă,
Când vulturul Daciei cu fruntea-ncoronată,
Și duhul răzbunării cu manta-i sângerată
Dă semnul biruinței și calea ne-arată?
Călugărenii încă păstrează pomenirea
Vitejilor ce-n valea-i aflară nemurirea,
Al faptelor de cinste preț veșnic meritat;
Iar praful ce acolo de vânturi viscoloase
În aer se ridică e pulbere și oase,
Ce tabere dușmane în treacăt au lăsat.
Spun că în urma luptei, în Asia bogată,
Dacă mahometanii vedeau câteodată
Un armăsar ce-n preajmă-i câtă el sforăind,
Și de-adâncă spaimă ziceau cu-nfiorare,
Că el a văzut umbra acea îngrozitoare
A lui Mihai Viteazul asupră-le venind.
Așa erau odată românii, dar unirea
Ce le hrănea curajul, ce le-nsufla mărirea,
Cu vechea simplitate din inimi a lipsit.
A patriei iubire, obiect de ironie,
În veci este pe buza acelui care știe
Cu numele-i să tragă norodul amăgit.
Așa în proaste capiști care treceau de sfinte,
Al idolilor preot cu magice cuvinte
Mulțimii adunate oracole-mpărțea:
Oracole viclene de interes dictate,
De înțeles lipsite, de patimi explicate,
Și-n care neștiința neîncetat credea.
Dar tot se aflau încă virtuți, și viitorul
În ele se încrede, așteaptă ajutorul
Ce îl aduc la nații bărbați mântuitori:
Însuși domnul naturii zisese altădată
Ca pentr-un drept el iartă Gomora vinovată:
Dreptatea și virtutea în ceruri sunt surori.
Iar voi, războinici tineri, drage batalioane,
Fiice ale acelor vestite legioane,
Care între noroade un nume ne-au lăsat,
Voi, căror acest nume e dat el în păstrare,
Cu cinste veți răspunde l-a patriei chemare,
Căci vechiul nostru sânge nu poate fi schimbat.

călugăreni – Versuri.pro

Radu Gyr - Răvaș de la Călugăreni

Grigore Alexandrescu - O Impresie