Homer - Iliada Cântul I Partea a II-a

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Eu ca tovarăș al lor mă dusesem din Pilos, din țara-mi
Cea de departe de tot; mă poftiseră ei de la sine.
După putere luptam singuratic și eu, dar cu dânșii
Nimeni n-ar fi îndrăznit să se măsure-n ziua de astăzi.
Totuși de mine-ascultau, ținând seamă de spusele mele.
Hai dar și voi ascultați: e mai bine s-asculți și de altul.
Tu, Agamemnon, deși ești puternic, să nu-i iei femeia.
Lasă-i-o; de la început cu ea-l dăruiră Danaaii.
Nu te purta, o Ahile, și tu, dușmănește, cu craiul;
N-a fost vreodată de-asemenea cinste părtaș un al doilea
Domn de toiag purtător, dăruit cu mărire de Zeus.
Dacă tu ești un viteaz și ai pe-o zeiță de mamă,
El e mai mare, fiindcă-i stăpân pe mai multă oștire.
Hai potolește-te, Atride, și tu; eu te rog cu-nadinsul,
Lasă mânia și cruță pe-Ahile, că el este scutul
Nerăzbătut al Aheilor, când se pornește războiul.
”Zise lui Nestor atunci mai-marele-Atrid Agamemnon:
„Vorbele-ți toate sunt bune și drepte, cinstite bătrâne,
Dar mai presus de noi toți vrea dânsul aicea să fie,
Să-i înfrâneze pe toți și la toți să-și întindă domnia
Dând tuturora porunci, dar n-o să-l asculte nici unul.
Dacă voinic și războinic făcutu-l-au nemuritorii,
Datu-i-au oare și voia pe alții să-i facă de ocară? ”
Sare la rându-i Ahile și astfel îi curmă cuvântul:
„S-ar cuveni negreșit să-mi zică mișel și netrebnic,
Dacă pleca-m-aș smerit și orbește la tot ce mi-ai spune.
Altora tu rânduiește, dar mie să nu-mi dai poruncă.
Nici mai îmi trece prin minte s-ascult de poruncile tale.
Însă eu una ți-oi spune și bine înseamnă-ți-o-n minte:
Brațele nu mai ridic să mă-ncaier cu tine sau altul
Pentru femeie, că dată-i de voi și de voi mi-e răpită;
Însă din tot ce mai am la corabie-n corturi la mine
Nu vei putea tu nimica să-mi iei cu puterea și sila.
Haide, poftește și-ncearcă, de vrei ca să vadă cu toții.
Cum șuru-va pe loc sub lancea mea sângele-ți negru! ”
Astfel cu grele cuvinte amândoi între ei se sfădiră,
Și ridicându-se sparseră sfatul de lângă corăbii.
Merse Ahile spre corturi, la vase totuna de-nalte,
Oastea-i cu sine luând și pe Menețianul Patroclu.
Iar Agamemnon atunci spre mare o corabie-mpinse,
Puse vâslași douăzeci înăuntru și jertfa spășirii
Pentru Apolon, și-aduse pe fata chipoasă a lui Hrises,
Iar căpitan de corabie a fost iscusitul Ulise.
După ce ei se suiră, plecară pe cale de ape.
Iar Agamemnon da zor să se curețe oștile-n scaldă.
Toți se spălau și aruncau lăutorile, zoile-n mare
Și lui Apolon dau jertfe, ardeau hecatombe depline,
Capre și tauri pe marginea mării cea neroditoare,
Fumul de arsură a fripturii la cer se suia-n rotocoale.
Asta făcură prin tabără ei. – Iar Atrid Agamemnon
Nu da uitării ce-n sfadă-l făcu s-amenințe pe-Ahile,
Și s-a întors poruncind lui Taltibiu și lui Evribate,
Crainicii lui, amândoi slujitori deopotrivă de harnici:
„Mergeți acuma la cortul pe unde-i Ahil Peleianul,
Pe-mbujorata Briseis de mână luați și-mi aduceți.
Dacă el nu vrea s-o deie, -nsoțit de mai mulți mă voi duce
Eu s-o ridic de la el, și atunci mai amar o să-i fie. ”
Astfel le zise, pornindu-i cu cea mai grozavă poruncă.
Ei peste voie pășind pe aproape de marea pustie,
Merseră la Mirmidoni, nu departe de năvi și de corturi,
Unde-l aflară la cort pe lângă-a lui navă smolită.
Cum îi văzu pe-amândoi, el n-avu deloc bucurie.
Crainicii steteră-n față-i, cuprinși de rușine și teamă;
Nu cutezară măcar binețe să-i dea, să-l întrebe,
Dar dumerindu-se, așa-i agrăi ca prieten Ahile:
„Crainici, noroc vouă, soli trimiși de bărbați și de Zeus!
Haideți încoace. Nu voi, Agamemnon e numai de vină;
El doar pe voi v-a trimise pe-aici după fata lui Brises.
Du-te și scoate-o din cort, mărite Patrocle, și dă-o
Celor doi crainici s-o ducă. Dar martori să fie naintea
Preafericiților zei, tuturor muritorilor oameni
Și a tiranului crai, dac-o fi oarecând să mai fie
Iarăși nevoie de mine să apăr de cruntă pieire
Oștile lui. Dar el turbă și-i orb de cumplită mânie,
Nu-și mai dă seamă, nici cată-napoi și-nainte să vază
Cum la corăbii se pot război fără pierdere-Aheii. ”
Astfel a zis, și Patroclu fârtatului său se supuse;
Scoase pe dalba Briseis din cort și o dete s-o ducă
Crainicii. Dânșii luând-o porniră-napoi spre corăbii;
Silnic femeia pășea împreună cu ei. Iar Ahile
Merse și stete plângând pe marginea mării albastre,
Singur, departe de-ai săi, privind spre noianul de ape,
Brațele-ntinse și rugă fierbinte rosti către Tetis:
„Mamă, de vreme ce-mi deteți din naștere zile puține,
Cinste măcar trebuia să-mi dea mie-mpăratul olimpic,
Cel care tună-n văzduh. Dar nu mă cinsti el acuma
Cât de puțin, căci marele Domn Agamemnon Atride
M-a înjosit, că luatu-mi-a darul și-l are la dânsul. ”
Astfel a zis lăcrimând; auzitu-l-a mamă-sa, Doamna,
Tocmai din mare, din fund, de pe lângă bătrânul ei tată.
Grabnică ea ca o ceață răsare din undele albe,
Vine și șade-naintea feciorului ei care plânge
Și-l netezește cu mâna și zice cu drag lui Ahile:
„Ce plângi tu, fătul meu scump? Ce jale te-ajunse pe tine?
Spune-mi tu mie și nu-mi tăinui, ca s-o știm împreună. ”
Zise din greu suspinând viteazul cel iute ca șoimul:
„Știi tu, și ce să-ți înșir câte toate știute de tine?
Fost-am la Teba, cetatea de piatră a-mpăratului Vultur,
Am pustiit-o și-adus-am în tabără prăzile toate;
Oameni și-avuturi Aheii cinstit împărțiră-ntre dânșii.
Pe-mbujorata Hriseis o deteră lui Agamemnon.
Tatăl ei, Hrises, ca preot slujind lui Apolon arcașul,.
Vine la vasele Aheilor cei ferecați în aramă,
Vrând să răscumpere fata-i cu o mare mulțime de daruri.
Preotu-n mână ținând pe o cârjă de aur cununa
Zeului Febos Apolon, de-Ahei se ruga deopotrivă,
Dar mai cu seamă de-Atrizi, cele două mai mari căpetenii.
Cum l-auziră, cu toții strigau, învoindu-se Aheii
S-aibă rușine de preot, primindu-i bogatele daruri.
N-a fost îndemnul acesta pe plac lui Atrid Agamemnon
Și fără milă respinse pe Hrises cu aspră poruncă.
Foarte-amărât se întoarse bătrânul și ruga-i rostită
Febos voios auzind, că mult mai ținea el la preot,
Vajnic începe să tragă-n Ahei, de picau din oștire
Morți cu duiumul și-n tabăra mare zburau ucigașe
De pretutindeni săgeți. Dar cum tâlcuitu-ne-a Calhas,
Ca un deplin știutor, ce cugetă arcașul olimpic,
Eu cel dintâi am dat sfatul pe zeu să-mpăcăm.
Dar de astaSe-nfurie Atrid și, sculându-se-ndată-n picioare,
M-amenință cu o vorbă ce-acuma o vezi împlinită.
Iată că puser-Aheii pe fată-n corabia neagră
Și-o petrecură la Hrisa cu jertfe de dat lui Apolon,
Iar pe copila lui Brises, răsplata ce-mi deteră Aheii,
Crainici trimiși de Atrid adineauri din cort mi-o luară.
Însă, tu mamă, de poți, ocrotește și apără-ți fiul.
Repede du-te-n Olimp și acolo te roagă de Zeus,
Dacă vreodată făcutu-i-ai bine cu fapta ori graiul.
Te-am auzit doar acasă la tata eu însumi adese
Cum te mândreai povestind că pe Zeus cel negru de nouri
Singură tu între zei îl feriși de prăpăd și ocară,
Când s-apucaseră-n lanțuri odată să-l ferece zeii,
Hera, Poseidon și Palas Atena. Căci tu, o, zeiță,
Dusu-te-ai și-ai izbutit pe marele zeu să-l dezlănțui,
Iute chemând în Olimp pe cel cu o sută de brațe,
Căruia zeii îi zic Briareu, Egeon muritorii,
Un uriaș care-ntrece-n putere pe tată-său Cerul.
Dânsul alături de Zeus se puse, fălos de mărire;
Zeii, de el îngrozindu-se, nu-l mai legară pe Zeus.
Ast-amintește-i, în fața-i te-așterne și-apucă-i genunchii,
Roagă-l de vrea pe Troieni la arme cumva să-i ajute
Și cu înfrângeri pe-Ahei să-i împingă spre mal la corăbii,
Pentru ca astfel de craiul lor toți să se bucure-Aheii
Și ca să vadă ce orb a fost marele Domn Agamemnon,
Când a făcut de rușine pe cel mai viteaz din Ahaia. ”
Tetis, cu lacrimi în ochi, așa i-a răspuns lui Ahile:
„Vai, o copile, de ce te-am născut și crescut ca să suferi?
Bine ar fi fost să rămâi neatins și neplâns la corăbii,
Căci numărate sunt zilele tale și scurtă ți-i viața;
Scris e să mori în curând, și totuși nu-i altul ca tine
Nenorocit, în palat te-am născut să fii pradă răstriștii.
Eu mă voi duce-n Olimp, pe muntele-n veci troienitul,
Și-astea le-oi spune lui Zeus străfulgerătorul, și poate
El să m-asculte. Tu stai până-atuncea la repezi corăbii,
Ține mânia pe-Ahei și lupta-ncetează cu totul.
Zeus de ieri a purces și s-a dus la ospețe cu zeii
Spre Okeanos departe la bunul norod etiopian
Și-are să vie-n Olimp în ziua de-a douăsprezecea.
Eu mâneca-voi atunci spre casa de-aramă a lui Zeus
Și-l voi ruga în genunchi și poate pe el să-l înduplec. ”
Asta zeița grăind, s-a dus părăsind pe Ahile
Mult supărat de Briseis cea bine la mijloc încinsă,
Care cu sila luată i-a fost. – Ulise-ntr-aceea,
Sfintele jertfe ducând, cu vasul ajunse la Hrisa.
Cum au intrat în limanul adânc înaintea cetății,
Pânzele strânseră, le-adăpostiră-n corabia neagră
Și răzimară catargul de furcă dând drumul la funii
Și-naintarã vâslind către mal la popas de corăbii,
Cangea lăsară-n afund și legară frânghii de pripoane.
S-au pogorât după asta cu toții pe marginea mării
Și au cărat hecatomba menită lui Febos Apolon.
Și pe Hriseis au luat-o din vasul pe mări plutitorul.
Iar chibzuitul Ulise, ducând spre altar pe copilă,
Tatălui ei cel iubit o încrede și astfel îi zice:
„Hrises, aici mă trimise mai-marele Domn Agamemnon
Fiica-ți iubită s-aduc și să-nchin spășitoare jertfire
Pentru Danai, îmblânzind pe Domnul de sus, pe Apolon,
Care ne-aduse prin tabără-amaruri și vaiete multe. ”
Asta rostindu-i Ulise i-o dete, și vesel bătrânul
Fata-și primi. Iar oștenii degrabă pe rând așezară,
Lângă altarul cel bine clădit, ale zeului jertfe
Și se spălară pe mâini și orzul sfințit ridicară.
Preotul brațele-ntinse și tare-ncepu să se roage:
„Tu cel cu arcul de-argint, m-ascultă, tu paznicul Hrisei,
Care vârtos ocrotești Tenedos și Chila prea sfântă,
Cum înainte mi-ai dat ascultare la ruga rostită
Aspru pe-Ahei pedepsind și cinstindu-mă astfel pe mine,
Iată și-acuma fierbinte te rog, împlinește-mi dorința:
Mântuie-ndată pe-Ahei și înlătură neagra urgie. ”
Astfel rugându-se zise, și Apolon i-ascultă rugarea.
După ce dânșii se roagă și orzul presară-ntre coarne,
Vitele-njunghie, grumazul sucindu-le, și le jupoaie;
Coapsele taie din trup, le înfășurã apoi în grăsime,
Împăturindu-le-n două, deasupra pun crudele cărnuri.
Despicături cuviosul aprinde și toarnă vin negru;
Stau împrejuru-i feciori și-l ajută cu țepele-n mână.
După ce arseră buturi și din măruntaie mâncară,
Carnea rămasă, tăind-o-n felii, în frigări o trecură,
O rumeniră frumos și o traseră de pe jeratic.
Când isprăviră cu totului tot și ospățul fu gata,
Benchetuiau; avea parte la fel fiecare-ntre dânșii.
Când după asta ei toți potoliseră setea și foamea,
Cănile ochi le umplură cu vin și cu apă feciorii,
Și tuturor în pocale turnau ca să-nceapă-nchinarea.

Briseis – Versuri.pro

Homer - Iliada Cântul I Partea a II-a