Berlin – Versuri.pro

Mihai Eminescu - Milly

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Din Berlin la Postdam merge
Drum de fier, precum se știe,
Dară nu se știe încă
C-am luat bilet de-a trie.
C-am plecat de dimineață
Cu un taler și doi groși..
Și de gât cu blonda Milly,
Cu ochi albaștri, buze roșii.
Zice Brahma, tata Brahma,
Cum că lumea asta nu e
Decât arderea-unei jertfe
Într-o vecinică cățuie.
Am aprins și eu luleaua
Și jertfesc lui tata Brahma,
Lângă mine-un șip cu Kummel
Și-o bucată de pastramă.
Zice Brahma, tata Brahma,
Cum că omul e-o maimuță,
Am umăr de maimuțoi,
Milly-nsă de pisicuță.
Și mă urc în tren cu grabă,
Cu o foame de balaur,
Între dinți o pipă lungă,
Subsuori pe Schopenhauer.
Și-acum șuieră mașina,
Fumul pipei lin miroasă,
Sticla Kummel mă invită,
Milly-mi râde. – Ce-mi mai pasă!.

A E Baconsky - Corabia Lui Sebastian

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Am intrat pe sub pământ în
Berlinul de West.
Galerii sinuoase, tuneluri iluminate violent și bome vii, ambulanțe m-au condus pe puntea superbei corăbii.
E noapte.
Cred că m-a și așteptat cineva.
Nu știu dacă era om sau un principiu al ospitalității.
Am o odaie la un hotel posomorât.
Sunt singur.
Mobilele mari și vechi tac neprietenoase.
Plec să colind orașul.
Am devenit unul din personajele lui Sebastian Brant, încă n-am văzut vasul pe care voi pluti multă vreme.
Ajung într-o piață numită Olivaer.
Tocmai în clipa când trei indivizi cu câini în brațe sar într-un Ferrari și fug.
De la un geam domnul chel strigă zadarnic.
Și iată libertinul, euforicul, irezistibilul.
Kurfurstendamm.
Deșănțatul, ingenuul, cel cu solzii de aur.
Occidentul în microcosm nocturn.
Călugării budiști sunt tineri americani din Oklahoma.
Și cei doi foști polițiști germani de curând convertiți.
Cu tigrul lor împăiat.
Un pigmeu foarte brun mă oprește confundându-mă cu altcineva.
După colț e hotelul, îmi spune.
Cea din fața vitrinei are ochi fosforescenți ca pisicile.
Să nu întârzii prea mult.
N-aș putea să vă spun unde e Big Apple, le răspund ciobanilor tineri cu lungi sarici de oaie.
Când deodată văd pe un ecran chipul meu răsturnat.
În timp ce alături zbiară Bob Dylan.
Nu.
Nu e el.
E un produs nou.
Senzație de tangaj.
Dar eu nu cunosc răul de mare.
Plutirea îmi place și mă exaltă.
Trebuie să-mi caut o elegantă cabină.
Trebuie să învăț a utiliza toate dispozitivele acestei fantastice instalații de trăit care-mi excită energiile neconsumate.
Trebuie să-mi țin cu sfințenie jurnalul de bord.
Chiar dacă nu va fi citit niciodată.
II.
Ziua pe Bundesallee vântul.
Am schimbat posomorâtul hotel pe un apartament confortabil.
De la geam văd bulevardul cu trotuare mai largi decât străzile orașelor.
Văd mașinile și vântul pe Bundesallee și citesc un eseu de Marcuse.
Acasă nu izbuteam niciodată să-l citesc.
Mă cuprindea o plictiseală imensă și senzația de greață a intoxicării cu plumb. Într-o toamnă am lăsat anume una din cărțile lui pe terasă.
Când s-a desprimăvărat și zăpada începu a se topi, am regăsit-o umflată și stearpă.
Din paginile ei nu crescuse nimic.
Aici însă când sunt singur deschid cartea lui și o citesc.
După-amiază la Hilton.
Pe latura opusă a străzii doi tineri cu plete și bărbi lângă un automobil galben.
Totul fulgerător.
O lovitură scurtă în geamul din spate.
O mână introdusă prin spărtură.
Și cei doi tineri dispar.
N-am fost singurul martor.
Doi indivizi cu înfățișare levantină râd zgomotos.
Un tânăr palid trece cu capul în pământ.
Un personaj cu alură de corb terestru monologhează în limba lui ciudată asemănătoare cu tusea tuberculoșilor.
Bătrânele berlineze schimbă replici de litanie dialogată.
Târziu, când mă întorc, nu-l mai deschid pe Marcuse.
Deschid o sticlă de Porto.
Deschid pe Iezechiel.
Deschid mapa cu hârtie de corespondență și scriu o lungă scrisoare.

A E Baconsky - Cosmopolis

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Târziu, ochi crispați, melancolii metalice, spații
Hai să cântăm un cântec de insomnie
Berlinului
Occidental
Hai să urmăm cariera nocturnă a câinilor
Ce dau târcoale omului-sandwich, să râdem.
În hohote prin sinuoasele pasaje subterane
Și prin pivnițe unde vietăți clandestine se-adună
Destine și clanuri mici, firave, anemice
Doamne al tuturor stăpânirilor, îngăduie
Să ne punem singuri cătușe căci nimenea
Nu mai știe de noi și nu ne mai vrea
Drept supuși, iată, e foarte târziu,
Iată o mie de bufnițe cu ochi albaștri-ntunecați,
Cineva plânge sau poate murmură o apă freatică
Nu prea adânc undeva și parcă bat tobele
Unor execuții himerice fără morți
Fără victime, fără călăi, măsura timpului
O dă o ruină dar timpul nu se măsoară
Timpul trece în ochii supraetajați
Care nu se închid niciodată în sine însuși
Curgând se întoarce mereu și voi magnificii
Înalți și singuri, lungi și singuri, albaștri și singuri
În acest foarte târziu cântând guturalul
dezacordatul pustiul cântec de insomnie
Berlinului
Occidental

Alain Bosquet - Dezinvoltură

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Pentru că viața mea nu-mi place,
îmi născocesc o alta.
Veacul e tânăr și stângaci
ca un mânz pe pajiște.
Studenții din Göttingen,
cu cicatrice pe obraz,
se bat în duel
pentru o dragoste fără viitor.
Europa doarme între certitudini.
Nicolae al II-lea seamănă cu vărul său
pentru că regele Angliei și el
poartă aceeași barbă.
Mă minunez de orice umăr, de orice sân.
Îi citesc pe filozofi
și îi prefer pe cei ai Chinei.
Insulele Borromee sunt atât de ușoare.
Vizitez mari Muzee
și femeiuști micuțe.
Sunt pasionat de ruletă,
de săruturi furate,
de paciuli.
O baroneasă baltică
mă numește: „Canișul meu”.
Corpul meu are douăzeci și șase de ani și sufletul patruzeci.
Parisul e satul meu, și Berlinul cazarma.
Scriu într-o scrisoare către părinți:
„E prea devreme pentru mine să devin adult:
Am oroare de Wagner,
îmi place Franz Lehár.
Fiți sănătoși; războiul și existența
nu sunt – oare mă-nșel? – strict necesare”.