basarab – Versuri.pro

Grigore Alexandrescu - Răsăritul Lunii la Tismana

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Răsăritul lunii la Tismana.
Decât în frumoasa noapte când plapânda-i lină rază
A iubitei mele frunte cu vii umbre colora,
O priveliște c-aceea ochii-mi n-au putut să vază,
Lun-asa încântătoare n-am avut a admira.
Și întâi, ca o steluță, ca făclie depărtată,
Ce drumețul o aprinde în pustiuri rătăcind,
În a brazilor desime, în pădurea-ntunecată,
Printre frunze clătinate, am zărit-o licurind.
Apoi tainicele-i raze dând pieziș pe o zidire,
Ce pe muchie se ridica, locaș trist, nelocuit,
Mângâie a ei ruină cu o palidă zâmbire,
Ca un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit.
Apoi glob rubinios, nopții dând mișcare și viață,
Se-nalță și, dimprejuru-i dese umbre depărtând,
Pe-ale stejarilor vârfuri, piramide de verdeață,
Se opri; apoi privirea-i peste lume aruncând,.
Lumina adânci prăpastii, mănăstirea învechită,
Feudala cetățuie, ce de turnuri ocolită,
Ce de lună colorată și privită de departe
Părea unul din acele osianice palate.
Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc:
Și pustiul fără margini, și cărarea rătăcită,
Stânca, peștera adâncă, în vechime locuită
De al muntelui sfânt pustnic ce sărmanii îl iubesc.
Erau dulci acele ceasuri de extaz și de gândire:
Șoaptele, adânci murmure ce iau viață în pustii,
A mormintelor tăcere ce domnea în mănăstire,
Loc de zgomot altădată, de politici vijelii.
Noaptea, totul acestei scene colosală de mărire,
Două nobile instincte cu putere deștepta;
Unu, -a cerului credință, altu, -a patriei iubire,
Ce odată-n aste locuri pe strămoși îi insufla.
Munții noștri-au fost adesea scump azil de libertate,
Și din vârful lor românii, torent iute, furios,
S-aruncau; mulțimi barbare pentru pradă adunate,
Lei sosind, era la fugă ca un cerb rănit, fricos.
……………
Cu trufie craiul ungur către țară-naintează [1]
Sunt plini munții de ostire, sună zalele de fier;
Pintenii lucesc; la lună săbiile scânteiază;
Basarab încheia pacea cum vrăjmașii lui o cer [2].
Dar românii nu vor pacea, nu vor trista umilință
Ce asupra-le aduce un necinstitor tratat:
Ura lor e nempăcată; în a lor crudă dorință
Cuprind munții, închid drumul ungurului spăimântat.
Astfel e atunci omorul, cât ostașul încetează
Obosit, și riga singur cu puțini scapă fugind;
Strălucitele-i veșminte le aruncă el de groază,
Plânge și în a sa țară se întoarce blestemând.
Niciodată asta lună ce înoată în tărie,
Ca fanal purtat de valuri pe a mărilor câmpie,
Mai mult număr de cadavre de atunci n-a luminat,
Niciodată mândru vultur ce-n văzduh se cumpănește,
Acel domn al atmosferei ce un veac întreg trăiește,
De o pradă-asa bogată încă nu s-a-ndestulat.
Se găsesc s-acum pe râpe bucăți de armuri zdrobite;
Am văzut întinse pinteni de rugină putreziți,
Și pe-al războiului munte, monstruoasele morminte
Unde șefii ungurimii zac cu toții grămădiți.
Dar românii, fii ai celor ce-n vechime se luptară,
Cu sudori adap pământul, câștig hrană în dureri;
Sunt plugari; și alte nume, oameni noi se înalțara,
Oameni nensemnați și mândri de vechimea lor de ieri.
Străini prinți ce ne-apasară au dat lor drept mângâiere
Averi, cinști, care odată se-mpărțeau drept răsplătiri,
Monopol fac azi de drepturi; în a lor scurtă vedere
Propășirii neînvinse pun ei dese-mpotriviri.
Nu e-asa legea naturii, nu e-asa a țării lege;
Ca tot ce nu e la locu-i va cădea trufia lor:
Al sudorilor străine rod ei nu-l vor mai culege;
Va fi mare tot românul, țării lui folositor.
Cugetări adânc ascunse, idei drepte și înalte,
Ce în inimile-alese ura lor le apasă,
Vor vedea lumina zilei; și în formă de mari fapte,
Sub privirea providenței, lumii se vor arăta.
Adăugată de către-Radu Dan Alexandru

George Coșbuc - Carol Robert

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Stăpânul țării feudale
Râdea de Basarab, pe cale
Venind cu sutele de-arcași
Turnați în zale,
Ce-i pentru-acești viteji ostași
O țară largă de trei pași?.
– „Sărmanul vodă, cum îl cheamă,
O fi-n pământ acum de teamă!
Ce minte-o să-l învăț! Să-l fac
Să ție teamă
Că eu sunt eu, și nu mă-mpac
C-un biet ca el, cioban sărac!.
Uitat-a că-i născut să fie
Păstor de oi și slugă mie? –
De barbă însă am să-l scot
Din vizunie.
Ce câini îl apără? Socot
Să-l spânzur eu cu câini cu tot!.
Curând, flăcăi! E plin paharul!
Auzi ce-mi scrie-acum tâlharul –
Dar cine crede el c-ar fi
Maghiarul? ”
Și regele râzând s-opri
Și-aceste vorbe le citi:.
„Mărite crai! Îți spui prin carte,
Că vecinic dinspre-a noastră parte
Vrem binele! Suntem cei foști
Și mai departe –
Și-acum tu uiți că ne cunoști
Și-alergi în strângere de oști!.
Eu sunt mai slab. Zic eu de mine.
V-am dat hăraci, că se cuvine,
Pe plac eu multe v-am făcut
Să fie bine.
Voi Severinul l-ați bătut:
Vi-l las, măcar eu n-aș fi vrut!.
Dar o rugare eu ți-aș face:
Să mi te-ntorci în bună pace,
Să te ferești, măria ta,
De drumu-ncoace.
Că mai pe-aproape de veți da
Nici unul viu nu veți scăpa! ”.
De hohote vuit-a malul;
S-a dat cu spaimă-n lături calul
Lui Robert. – „Tomo, fii stăpân
Că-ți pierzi Ardealul”
Nu-i prost românul că-i bătrân,
E prost că-i minte de român! ”.
Și-așa râzând, în zi de vară,
Frumoasele lor oști intrară
Adânc prin munții românești,
Adânc spre țară.
O, nu-ți aduc vulturii vești,
Roberte, -n drum ca să te-oprești?.
Căci iată, colo la strâmtoare,
S-aude-un corn de vânătoare
Și multe-apoi, chiuituri
Răsunătoare.
Se umple codru-ntreg de guri
Și ies românii din păduri.
Jucându-și coiful alb pe creste
Ei vin, și nu le prinzi de veste,
Năvalnic cad și iuți răsar
Ca din poveste.
Ei intră-n desetul maghiar
Și unde-ajung, îl lasă rar.
O, bieți maghiari, striviți în vale!
Ce mândri-ați mai venit pe cale,
Atâtea sute de arcași
Turnați în zale!
Cum pier acum acești ostași
În țara largă de trei pași!.
Și, fala lor uitând-o toată
Mureau zdrobiți, să ca să poată
Să-și scape capul, rupți și goi
Fugeau în gloată.
O, și la ziua cea de-apoi
Vor râde-aceste văi de voi!.
Tu-n gând bolboroseai o rugă
Ți nu gândeai decât la fugă,
Și-n spate, rege, tu ți-ai pus
Vestmânt de slugă –
Un gând nebun mi te-a adus
Și-acum te bate Cel-de-sus!.
Venit-a Dumnezeu să certe
Mândria ta, Carol Roberte!
De nimeni n-ai voit s-asculți,
Cel Sfânt te ierte!
Din pilda ta cunoaștem mulți
Că știu și regii-umblă desculți!

Octavian Goga - În Mormânt la Argeș

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În mormânt la Argeș.
S-a urnit din pacea morților stăpână,
Neagoe-nțeleptul, Neagoe voievod,
Și-a sfărâmat azi-noapte, cu domneasca-i mână,
Lespedea de piatră, lespedea bătrână,
Unde-l îngropase cuvios norod..
În mormânt la Argeș pătrunsese dorul
Care plânge-acuma, sus la Făgăraș.
Fremătând din valuri Oltul, călătorul,
L-a trezit din somnu-i greu pe domnitorul
Adormit în vechiul creștinesc lăcaș..
L-a trezit – și dornic să-i cunoască sfatul
Mortului de-alături, mortului mai nou,
Neagoe bătrânul părăsindu-și patul,
Căutându-l unde-i proaspăt îngropatul,
S-a-ndreptat spre scara marelui cavou..
Se-ntâlniră morții amândoi în față,
Osebiți la vorbă, osebiți la port,
Și încrucișându-și suflul lor de gheață,
Au văzut deodată că din altă viață
S-a desprins aicea fiecare mort..
Doar-abia o clipă le-a ținut divanul,
N-a fost grai de cronici grai de pârcălab;
Cu mândria-i rece mut sta suveranul,
Și-a-nțeles degrabă Neagoe, sărmanul,
C-a pierdut domnia neamul Basarab..