Mai trag o sârbă bună, mai beau și mă trezesc
Că singurel vorbesc:
„O, soartă schimbătoare, ce râzi de omenire!
Nebun cel ce se-ncrede în tine peste fire,
Nebun cel ce bea apă, când vinu-i așa bun
Nebun e cel ce doarme, de mii de ori nebun.

Ah! Beat îs, Doamne sfinte! Voiesc să mă mai dreg
Și iau o cană plină, vorbesc și nu-nțeleg.
În jurul meu cu silă privirea mi-o cobor,
Sărmane autor!
Când zorii albi de ziuă odaia luminează,
De-abia câțiva-n picioare mai sunt și meditează.
Tablou-i tare jalnic, odaia e murdară,
Podeaua-i înțesată de hârburi de pahară,
Și toate sunt stricate, stricați cu toții sunt,
Căci n-a mai fost orgie mai mare pe pământ!”

Iar trandafirii zorilor pe culme prins-au să răsară
Un nor se reazemă pe dealuri, tivit la margine cu pară,
Văzduhu-i plin de aburi grele, întunecat ca de cenușă,
A, iată, bețivanii noștri, pierduți, se strecoară pe ușă.

Și-ncet pășesc, cu pasul rar, cu ochii adormiți și beți
Și cad în brânci și se proptesc cu mânurile de pereți.
Duios privesc unii la alții, se strigă-ncetișor pe nume,
Cu glasuri grele, cavernoase, parc-ar veni din altă lume,
Iar fețele scăldate-n lacrimi și le tot freacă cu omăt.
Pășesc încet, ca niște spectre și cată jalnic îndărăt,
În jurul lor se-ntinde marea omăturilor sclipitoare
Și ei pășesc, pășesc bețivii pe sub oceanul de ninsoare.

Dar unde merg acești bețivi ce supt-au de la vrană
Ce nu mai au nicio putere să soarbă vin din cană?
Se duc, coboară de prin vii,
Să cadă pe câmpii.
Din când în când un cherchelit
Jos cade istovit.
Iar câinii urlă amorțit la întristații pietoni
Și ies de prin ogrăzi și trag din terfeliții pantaloni.