arheologie – Versuri.pro

Rodica Elena Lupu - Istorie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Nevoia de istorie
l-a împins pe om
dincolo de propria-i planetă,
într-o “arheologie” cosmică,
o istorie a universului
descifrabilă?
Miturile primitive,
mitologia antică,
au fost
variabile călătorii
în univers,
cu ajutorul imaginaţiei,
cât timp oamenii nu au dispus
de rachete,
telescoape,
radiotelescoape.
Fără a percepe direct,
în mod obişnuit
alte”lumi”
populate de zeităţi şi spirite,
de indivizi,
asemănători sau nu nouă,
omul s-a bucurat
întotdeauna
de resurse inventive,
faţă de celelalte vieţuitoare
ale terrei.
Dar, revenind pe pământ,
unde “solul” e mai solid,
istoricul e un fel de arheolog
al straturilor din adânc
şi din noi,
chiar un “salahor”
al trecutului de neîngropat.

Giorgios Seferis - Enkomi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Întins câmp și neted; de departe
se vedea
mișcare de brațe care sapă.
Pe cer, rotogoale de nori; ici și colo
o trâmbiță aurie și violetă: amurgul.
Pe iarba săracă și pe spini se-ncolăceau
aburi subțiri ca după ploaie; poate ploaia
căzuse la munții dobândind culori.
Și eu am pășit înspre cei care lucrau,
femei și bărbați, frânți pe sape, în șanțuri.
Fusese un oraș; ziduri, străzi și case
păreau niște mușchi împietriți, de ciclopi,
anatomia unei forțe sfârșite sub ochiul
arheologului, anestezistului sau chirurgului.
……………………………. ……………………………….. ……………………………….. …..
Deodată umblam și nu umblam,
priveam păsările-n zbor și erau înmărmurite,
priveam aerul cerului și era foarte tulbure
priveam trupurile care luptau, se opriseră;
și printre ele un chip înălțându-se în lumină.
Părul negru se revărsa pe grumaji, sprâncele
aveau fluturarea rândunicii, nările
semețe deasupra buzelor, și trupul
ieșea din luptă gol cu sânii cruzi
ai conducătoarei. Dans nemișcat.
Și ochii mi i-am coborât împrejur:
pântecul ei lucea acum ca luna
și-mi spuneam că desigur este cerul matricea
care o plăsmui și-o reprimea, prunc și mamă.
Picioarele ei au rămas un timp de marmură
apoi au pierit: Înălțare.
Lumea
redevenea cum fusese: a noastră
cu timpul și cu pământul.
Arome de trestie
stârniră pe vechile pante ale memoriei
sâni printre frunze și buze umede;
și toate s-au uscat brusc pe-ntinderea câmpului,
în disperarea pietrei, în forța măcinată,
în acest loc pustiu cu iarbă rară și spini
unde-ncet și indolent luneca un șarpe
unde atâția ani se cheltuiesc spre a muri.

Lucian Blaga - Arheologie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Mai trecem câteodată, purtați de-același gând,
prin curtea unde sarcofage de bazalt
în șiruri stau, distanță nobilă păstrând,
subt nalbe, de la unul pân’ la celălalt.
Când nu e nimeni să ne vadă, ne oprim.
Adânc prin lespede ochim. S-a spart cândva
să-ngăduie un jaf, căci oseminte nu-s,
nici aurii inele în încăperea grea.
Un ochi de ploaie, apă clară, a rămas
să strângă cerul pe-un asemenea temei.
Prin basoreliefuri, dibuind, ghicim
un drum spre iad, melancolia unor zei.
Crud fabulând, închipuirea ți-o încerc:
un sarcofag antic, vezi tu, e mult mai plin
de tâlcuri, de istorie, când e deșert.
În gol s-arată un adaos de destin.
Au fost aduse sarcofagele aci
dintr-un străvechi oraș, ce azi e subt pământ.
Cresc porumbiști acum, pe unde for a fost
și se topește cânepa în jgheabul strâmt.
Făgașe ai găsi de roți pe caldarâm,
dacă tărâmul l-ai săpa și-ai scormoni.
Opaițul de lut ars s-a spart, și pulberea
a înroșit ogorul vechii-mpărății.
Noroade au trecut și glii s-au răsturnat.
Cenușa a-mpietrit pe vetrele pustii.
Și drumuri au murit subt iarbă, pe subt strat.
Trecutu-i lung. C-un capăt se ivește-aci.
Venirăm, iată, printre lespezi. Ș-adăstăm.
Și am pleca. Dar mai rămânem să privim.
Țâșnește peste curte grabnic un lăstun.
Apoi tăcere-i iar. Nici noi nu mai grăim.
Nimic nu mișcă-n aer. Nici pleoapele.
Dar bate soarele în piatră, din înalt.
Plăcut, tulburător e astfel să te pierzi
prin moarte, când respiră caldă din bazalt.
Și-i dureros în marea trecere să te
aprinzi visând. Mai tare însă arzi în schimb.
Iubirea prinde adâncimi, așa cum e
umbratic joc, relief pe-un sarcofag în timp.

Tudor Arghezi - Arheologie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Sufletul meu își mai aduce-aminte
Și-acum și-ncetat, de ce-a trecut,
De-un trecut ce mi-e necunoscut,
Dar ale cărui sfinte oseminte
S-au așezat în mine făr’ să știu,
Cum nici pământul știe pe-ale lui,
În care dorm statui lângă statui
Și-i zăvorât sicriu lângă sicriu.
Un murmur neîntrerupt, de epitafe,
Care mai străine, care mai sonore.
Prin aer, timpu-i despărțit de ore,
Ca de mireasma lor niște garoafe.
Tăcerea vocile și le-a pierdut,
Care-o făceau pe vremuri să răsune.
Aud țărâna doar a vocilor străbune,
Cum se desface, cum s-a desfăcut.
Și câteodată, totul se deșteaptă,
Ca-ntr-o furtună mare ca tăria
Și-arată veacurile temelia.
Eu priveghez pe ultima lor treaptă.