argonauți – Versuri.pro

Giorgios Seferis - Și Sufletul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Argonauți.
Și sufletul
când vrei să-l cunoști
trebuie să privești
în alt suflet.
Străinul și dușmanul l-am văzut în oglindă.
Erau buni băieți, tovarășii; nu strigau
nici de oboseală, nici de sete, nici de
îngheț,
aveau comportarea copacilor și a valurilor
care acceptă vântul și ploaia
acceptă noaptea și soarele
fără să se preschimbe în schimbare.
Erau băieți buni; zile întregi
asudau peste vâsle, cu ochii plecați,
respirând ritmic
și sângele lor colora o piele supusă.
Cândva au cântat, aveau ochii plecați
trecând pe lângă insula de cactuși, pustie,
în amurg, pe dincolo de Capul Câinilor
care latră.
Când vrei să-l cunoști, spuneau,
trebuie să privești în alt suflet, spuneau
și vâslele loveau bronzul mării
în apus.
Am lăsat multe capuri, multe insule, marea
care dă-n altă mare, pescăruși și foci.
Dezolate femei, cu suspine, cândva,
plângeau după fiii lor pierduți
și altele blestemând îl căutau pe marele Alexandru
și glorii îngropate în adâncurile Asiei.
Am tras la țărmuri pline de arome nocturne,
de ciripit de păsări, de izvoare ce-ți lasă-n palme
amintirea unei mari fericiri.
Dar nu se terminau călătoriile.
Sufletele lor s-au făcut una cu vâslele
cu austera față a provei,
cu dâra timonei,
cu apa dispersându-le chipul.
Tovarășii au sfârșit rând pe rând
cu ochii plecați. Iarăși vâslele lor
spun locul unde dorm în nisipuri.
Nimeni nu-i mai știe. Dreptate.

Giorgios Seferis - 4 - Argonauții

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Și un suflet
dacă este să se cunoască pe sine
trebuie să se arate
în propriul său suflet:
străinul și inamicul, l-am văzut în oglindă.
Ei erau buni, tovarășii, nu se plângeau
despre muncă sau sete sau îngheț,
au avut rădăcini de copaci și valuri
care acceptă vântul și ploaia
acceptă noaptea și soarele
fără să se schimbe în mijlocul schimbării.
Au fost bine, zile întregi
transpirau în vâsle cu ochii căzuți
respirau în ritm
și sângele lor înroșea o piele supusă.
Uneori cântau, cu ochii căzuți
pe măsură ce treceam insula pustie cu smochinele barbare
la vest, dincolo de capul câinilor
ca scoarța.
Dacă trebuie să se cunoască, au spus ei
trebuie să se uite în propriul său suflet, au spus ei
și vâslele au lovit aurul mării
la apusul soarelui.
Am trecut prin multe păduri multe insule în mare
conducând la o altă mare, pescăruși și sigilii.
Uneori femeile des consolate plângeau
lamentându-și copiii pierduți
iar alții i-au căutat pe Alexandru cel Mare
și gloriile îngropate în adâncurile Asiei.
Am ancorat pe țărmuri pline de scene de noapte,
păsările cântând, cu ape care au rămas pe mâini
amintirea unei mari fericiri.
Dar călătoriile nu s-au sfârșit.
Sufletele lor au devenit una cu vâslele și gardurile
cu fața solemnă a prorei
cu trenul cârmei
cu apa care le-a spulberat imaginea.
Însoțitorii au murit unul câte unul,
cu ochii căzuți. Vâslele lor
marchează locul unde dorm pe țărm.
Nimeni nu le mai aduce aminte. Justiție.

Ion Minulescu - Marina Estivală

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

În port, nici un vapor,
Și-n larg,
Nici fum, nici pânză, nici catarg!..
Din Orientul plin de soare,
De flori, de fructe aromate
Și de povești neterminate,
Din Orientul plin de soare
Și maladii molipsitoare
N-a mai sosit în port, de-azi-noapte,
Nimic –
Nici flori, nici fructe coapte,
Nici opium, nici tutun de pipă..
Nici aspirină pentru grip..
În port e liniște,
Și-n zare –
Tot liniște (dar mult mai mare).
În larg sirena nu mai țipă
Și macaralele-au tăcut,
Iar sus, pe dig, hamalii dorm,
Duhnind a spirt și-a iodoform..
Și portul parcă-a dispărut..
Doar farurile – lumânările marine –
Mai stau de veghe, nu știu pentru cine,
Și grave, ca niște Sibile
Ce rătăcesc pe Euxin,
Șoptesc:
„Trec zile după zile
Și-Argonauții nu mai vin!.. ”