Grigore Alexandrescu - Anul 1840

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Anul 1840.
Să stăpânim durerea care pe om supune;
Să așteptăm în pace al sorții ajutor;
Căci cine știe oare, și cine îmi va spune
Ce-o să aducă ziua și anul viitor?.
Mâine, poimâine, poate, soarele fericirii
Se va arăta vesel pe orizont senin;
Binele ades vine pe urmele mâhnirii,
Și o zâmbire dulce după-un amar suspin.
Așa zice tot omul ce-n viitor trăiește,
Așa zicea odată copilăria mea;
Și un an vine, trece, s-alt an îl moștenește;
Și ce nădejdi dă unul, acelălalt le ia.
Puține-aș vrea, iubite, din zilele-mi pierdute,
Zile ce-n veșnicie își iau repedele zbor;
Puține suvenire din ele am plăcute:
A fost numai-n durere varietatea lor!.
Dar pe tine, an tânăr, te văz cu mulțumire!
Pe tine te dorește tot neamul omenesc!
Și eu sunt mica parte din trista omenire,
Și eu a ta sosire cu lumea o slăvesc!.
Când se născu copilul ce s-așteaptă să vie,
Ca să ridice iarăși pe omul cel căzut,
Un bătrân îl lua în brațe, strigând cu bucurie:
“Sloboade-mă, stăpâne, fiindcă l-am văzut. ”.
Astfel drepții ar zice, de ar vedea-mplinite
Câte într-al tău nume ne sunt făgăduite.
O, an prezis atâta, măreț reformator!
Începi, prefă, răstoarnă și îmbunătățește,
Arată semn acelor ce nu voiesc să crează;
Adu fără zăbava o turmă și-un pastor.
A lumii temelie se mișcă, se clătește,
Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit;
Un duh fierbe în lume, și omul ce gândește
Aleargă către tine, căci vremea a sosit!.
Ici umbre de noroade le vezi ocârmuite
De umbra unor prăvili călcate, siluite
De alte mai mici umbre, neînsemnați pitici.
Oricare sentimente înalte, generoase,
Ne par ca niște basne de povestit, frumoase,
Și tot entuziasmul izvor de idei mici.
Politica adânca stă în fanfaronadă,
Și știința vieții în egoism cumplit;
De-a omului mărire nimic nu dă dovadă,
Și numai despotismul e bine întărit.
An nou! Aștept minunea-ți ca o cerească lege;
Dacă însă pastorul ce tu ni l-ai alege
Va fi tot ca pastorii de care-avem destui,
Atunci… lasă în starea-i bătrână tiranie,
La darurile tale eu nu simt bucurie,
De-mbunătățiri rele cât vrei suntem sătui.
Ce bine va aduce o astfel de schimbare?
Și ce mai ăau ar face o stea, un comet mare,
Care să ardă globul și-ai lui locuitori?
Ce pasă bietei turme, în veci nenorocită,
Să știe de ce mână va fi măcelărită
Și dacă are unul sau mulți apăsători?.
Eu nu îți cer în parte nimica pentru mine:
Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc:
Dacă numai asupra-mi nu poți s-aduci vreun bine,
Eu râz de-a mea durere și o disprețuiesc.
După suferiri multe inima se-mpietrește;
Lanțul ce-n veci ne-apasă uităm cât e de greu;
Răul se face fire, simțirea amorțește
Și trăiesc în durere ca-n elementul meu.
Dar aș vrea să văz ziua pământului vestită,
Să răsuflu un aer mai slobod, mai curat,
Să pierd ideea tristă, de veacuri întărită,
Că lumea moștenire-ntâmplărilor s-a dat!.
Atunci dac-a mea frunte galbenă, obosită,
Dacă a mea privire s-o-ntoarce spre mormânt,
Dac-a vieții-mi triste făclie osândită
S-o-ntuneca, s-ar stinge de-al patimilor vânt,.
Pe aripile morții celei mântuitoare,
Voi părăsi lăcașul unde-am nădăjduit;
Voi lăsa fericirea aceluia ce-o are,
Și a mea pomenire acelor ce-am iubit.

anul 1840 – Versuri.pro

Grigore Alexandrescu - Anul 1840