Mihai Eminescu - Antropomorfism

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

[I].
În poiata tăinuită ca-n umbroasă zăhăstrie,
Trăia puica cea moțată cu penețul de omăt;
Nu-i cocoș în toată-ograda, ce de-iubire căpiat
S-urmărească insolentă inocenta ei junie.
Ce cochetă e copila, cu ce grație ea îmblă?
Și ce stele zugrăvește în nisip cu dulcea-i labă
O găină virtuoasă, o găină prea de treabă,
Cu evlavie ea cată fire de orz și coji de jimblă.
Dară cine să admire a ei nuri și tinerețe?
Boul chior, ce vede numai jumeta din a lui paie?
Ah! în inima-i fecioară simte-o tainică văpaie
Pentru cucurigul dulce din cântări de dimineață.
Pierde gustul de mâncare, scormolește, de ți-i milă,
În pământ ca să găsească chipul cel dorit într-una,
Sau se primblă visătoare, noaptea căutând în lună
A lui umbră luminoasă melancolica copilă!.
O găină-mbătrânită, venerabilă matroană,
Ce demult e schivnicită de lumești deșertăciuni,
Ea îi spune-ale ei taine, ca la raza-nțelepciunei
Să găsească mângâiere pentru-a gândurilor goană.
Iar călugărița veche, ce demult era iertată,
Ce demult se dizvățase de plăcerile d-iubire,
Ea cu limba ascuțită clevetește-ntreaga fire
Contra demoralizărei propovăduie-nfocată.
Ah îi zise mititica nu privești la rândunele,
Cum din cuib scot puii capul, se cutează pe ulucuri
Și apoi la miezul nopții îi aud făcând buclucuri,
Sărutându-se cu ciocul, drăgostindu-se-ntre ele.
Soarte-avem nefericită îi răspunse-atunci bătrâna:
Nu-i găină rândunica, rândunoiul nu-i cocoș.
Necredința lor știută-i; aspri, răi, tiranicoși,
Ei trezesc viața-n inimi și apoi o învenină.
Numai flori-s fericite, căci pe aceeași trupină
E pistilul feciorelnic și staminul bărbătesc;
Sub perdele verzi de frunze, se-mpreun și se iubesc,
Chipul junelui din floare c-odoranta lui virgină.
Dar cocoșul ce netrebnic! nestatornic! este drept:
Când el sulița iubirei în adâncu-ți suflet bagă,
Te simți dusă chiar în ceruri uiți pe-o clipă lumea-ntreagă,
Dar pe urmă gelozia sfarmă inima-ți din piept.
Căci pe urmă el te lasă, tristă, slabă, văduvită.
Cu aripele-ostenite ziua, noaptea stai pe ouă;
Mori de sete și de foame, nici un sâmbure de rouă,
Nici priviri de-amor n-aruncă la sărmana eremită.
Ci mai bine nu mai intre în gândirea ta virgină
Visele înșelătoare de iubire și plăcere
Vin- să-nveți înțelepciunea, a naturii-adânci mistere
Și a stelelor mari drumuri, ce viitorul îl lumină.
Cum vorbeau înțelepțește, ce s-audă și să vadă?
După gard străin cocoșul se preîmblă-ncet turcește.
Puicei-i trece-ndată pofta de-a vorbi filozofește,
Ea ascultă cu iubire cocoșeasca serenadă.
Ah, amorul îi pătrunde prin ureche;-n van bătrâna
O ciupește-n cap cu ciudă, vrea s-o ție de aripă;
Ea se smulge și aleargă tremurândă într-o clipă,
Printre gard privește dulce la arătarea lui păgână.
Iar bătrâna cruce-și face cu-a ei labă și gândește:
„Tinerețe, tinerețe!

antropomorfism – Versuri.pro

Mihai Eminescu - Antropomorfism