Eugenio Montale - Annetta

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Iartă-mă, Annetta, dacă acolo unde ești
(desigur nu printre noi, așa-ziși
vii) prea puțin ajunge la tine amintirea mea.
Aparițiile tale au fost timp de mulți ani
rare și neprevăzute, desigur nu voite de tine.
Chiar și locurile (râpa vameșilor,
gurile Bisagnului unde te-ai transformat în Dafne)
nu aveau sens fără tine.
Sigur rămâne jocul șaradelor înlănțuite
sau încastrate, cum vor fi fost, în care erai maestră.
Erau adevărate spectacole în miniatură.
Am jucat în ele rolul lui Leonardo
(Bistolfi, vai, nu celălalt), m-am trucat în leu
pentru a-l obține pe „primul”, cât despre nard
mă acoperii de parfumuri. Dar nu ajunse barba
pe care mi-o adăugasem, prolixă și întrucâtva murdară.
Era nevoie de mai mult, de o statuie vie
de mine sculptată. Și tu ai sărit
pe o plintă clătinătoare de dicționare
miraculoasă palpitând iar eu
am prins să te modelez cu nu mai știu ce unealtă.
A fost singurul meu succes teatral
casnic. Dar știu că ochii toți
asupra ta se opreau. A ta, minunea.
Altădată am urcat până la turnul
unde ades un singuratic sturz
modula motivul pe care Massenet
îl împrumutase lui Des Grieux al său.
Mai târziu am ucis unul nemișcat pe prăjina
steagului: singurul meu delict
pe care nu mi-l pot ierta. Eram nebun,
dar nu din cauza ta, de tinerețe,
de anotimpul care-i mai ridicol
în viață. Acum
mă tot întreb ce loc ai avut tu
în acel anotimp al meu. Sigur un sens
atunci inexprimabil, mai târziu
nu uitarea, ci un vârf care rănea
aproape până la sânge. Muriseși
deja și n-am știut nicicând unde și cum.
Acum mă gândesc că tu ai fost un geniu
de pură inexistență, o recunoaștere
reală pentru că era absurd. Uluirea
când se întrupează e fulger ce te orbește.

Annetta – Versuri.pro

Eugenio Montale - Annetta