Annabel Lee – Versuri.pro

Edgar Allan Poe - Annabel Lee (Altă Traducere)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Mulți ani, foarte mulți, de atunci au trecut;
Într-un regat, pe țărmul mării azurii,
Trăia o fată pe care-o veți fi cunoscut,
Pe numele său Annabel Lee;
Și trăia acea fată doar cu un singur gând:
Să mă iubească și să o pot iubi.
Eu eram un copil, ea era o copilă,
În regatul mării azurii,
Dar ne iubeam cu-o iubire mai presus de iubire –
Eu și a mea Annabel Lee,
Cu o iubire pentru care serafimii din ceruri
Nu-ncetau a ne pizmui.
Și aceasta a fost pricina pentru care, demult,
În regatul mării azurii,
Un vânt suflă dintr-un nor, înghețând
Pe frumoasa mea Annabel Lee;
Atunci nobilele-i rude-au venit
Și-au dus-o departe spre miazăzi,
Ca s-o așeze într-un rece mormânt
În regatul mării azurii.
A îngerilor ceată fiind tristă în cer,
Fericirea noastră ne-o pizmui;
Da! acesta-a fost motivul pentru care (o știe oricine
În regatul mării azurii)
Un vânt dintr-un nor suflă într-o noapte,
Înghețând și-ucigând pe a mea Annabel Lee.
Dar dragostea noastră era cu mult mai presus
Decât a celor mai vârstnici ca noi
Și a celor mai înțelepți decât noi,
Și nici chiar îngerii din ceruri de sus,
Nici demonii din adâncuri de mări nu vor ști
Să despartă vreodată sufletul meu
De acel al frumoasei Annabel Lee.
Căci n-apare luna-n zări, fără să-aducă visări
De la frumoasa Annabel Lee,
Și nici stele nu se-aprind, fără să văd strălucind
Ochii lui Annabel Lee;
Și când noaptea creștea, stăm pe mal lângă ea,
Draga mea, scumpa mea, viața și mireasa mea,
În mormântu-i de pe țărmul unde valurile cântă,
Unde marea azurie veșnic se frământă.

Edgar Allan Poe - Annabel Lee

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

De demult s-a-ntâmplat, de demult…
Era lângă-o mare cu ape-argintii,
O fecioară trăia, și poate c-o știți,
O fecioară, Annabel Lee;
Și trăia doar c-un gând – s-o iubesc mereu,
Și trăia – să mă poată iubi.
Eu – un copil – și ea un copil,
Lângă-o mare cu ape-argintii,
Ne iubeam ca un cântec mai presus de iubire
Ca un cântec – Annabel Lee;
Și priveau, pizmuind preacurata iubire,
Chiar serafii de sus, din tării.
Și așa s-a-ntâmplat că-ntr-o zi, demult,
Lângă marea cu ape-argintii
Un vânt de pustiu s-a iscat dintr-un nor,
Înghețând-o pe Annabel Lee;
Măritele-i neamuri au dus-o departe.
Departe de mine, spre miazăzi,
Și-au închis-o în mormântul de piatră,
Lângă-o mare cu ape-argintii.
Chiar serafii, nicicând fericiți ca noi,
Pizmuindu-ne priveau din tării –
Da, așa s-a-ntâmplat (și cu toții o știu
Lângă marea cu ape-argintii)
Că-ntr-o noapte un vânt se-abătu, geros,
Înghețând, ucigând pe Annabel Lee.
Dar iubirea ne-a fost mai presus de iubirea
Celor mai bătrâni decât noi, doi copii –
Celor mai înțelepți decât noi, doi copii –
Și nici îngerii de sus, din tării,
Nici demonii din funduri de-ocean
N-au să poată vreodată visul meu despărți
De-al frumoasei Annabel Lee.
Și, prin noapte, urcând, luna-mi pare un gând
Al fecioarei Annabel Lee;
Și din ochii stelari eu văd ochii ei mari,
Ai frumoasei Annabel Lee;
Și în fluxu-nnoptat lângă ea stau culcat,
Lângă draga, iubita, logodnica mea,
În mormântul din țărmuri pustii,
lângă țărmuri cu valuri pustii.

Lucian Blaga - Annabel Lee

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Într-un regat lângă mare, pe care
Poate că ai să-l cunoști într-o zi,
Trăia odată, de mult, o fată
Pe nume Annabel Lee. Ursita i-a fost de a fi iubită
De mine și de-a iubi. În acel regat lângă mare, eu și ea.
Amândoi eram doar niște copii. Ne iubeam
însă cu-o dragoste ce întrecea
Orice dragoste, eu și Annabel Lee. Înaripați,
chiar serafimii din cer
La dragostea noastră-ar fi putut râvni. Aceasta-a fost pricina
pentru care
Peste regatul de lângă mare, veni
Un vânt, ce, suflând dintr-un nor,
Îngheța pe frumoasa mea Annabel Lee. Rude înalte o duseră,
s-o-nchidă-n mormânt,
În regat lângă mine, între fălcii. Mai puțin fericiți decât noi,
îngerii
În rai s-au prins a ne pismui. Aceasta-a fost pricina, numai aceasta,
Precum toți oamenii știu, că vântul veni
Și-n regat suflând, cu îngheț
Nimici pe-a mea Annabel Lee. Dar mult mai tare-a fost dragostea noastră,
Decât dragostea tuturor, a tuturor celor vii
Mai vârstnici, mai înțelepți decât noi,
Nici îngerii sus, nici demonii jos, nu pot despărți
În cer și sub mare, sufletul meu
De sufletul mândriei Annabel Lee. Căci luna niciodat’ nu lucește
fără ca vis să-mi aducă
Despre frumoasa Annabel Lee. Niciodată stele răsar fără a-mi aminti
Ochii frumoasei Annabel Lee. Și așa în mareea nopții eu zac
Lângă draga mea, draga mea, viața și mireasa mea,
În mormântul ei lângă mare,
Pe țărm, în mormântul fără făclii.