Mai trece-un tren, privește-l, Karenina,
și cazi încet, ca-n naștere, sub drumul lui!
Dar iată că își leapădă lumina
trenul acesta, ca și cel dintâi.
Și ea tot mai înaltă se alege
din propriul ei dezastru, pe când vin
întruna trenuri, într-o vale rece,
în care sună râurile de destin.

…
Tu nu mai trebuie să te întorci aici,
mormânt dintâi și ultimă mireasă.
Nu vezi ce trenuri vin, roți mari și mici,
un loc anume, de pe șine îl apasă.
Trenuri, mereu, dintr-un impuls universal,
revin și te strivesc; nevinovat e fiecare,
greoiul tren, de început de veac,
caricatura unui cal,
expresul prim, abstracta lui determinare.

Binecuvântă noaptea și lumina,
și aerul în care fantoma ta a coborât,
binecuvântă, sfântă Ana Karenina,
bărbații-acestui secol mohorât.
Rămâi sub roțile necunoscute
și nu te mai întoarce de-a pururi înapoi,
sub toate trenurile lumii, du-te,
singură, tu ne poți salva pe noi.