Alexei Mateevici - Păcătoasa

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Autor Alexei Tolstoi.
I.
Norodul fierbe. Glasuri, tunet,
Cântări şi din chimvaluri sunet,
Verdeaţă-mprejur şi flori,
Iar printre stâlpi, pe la uşori,
Perdele-n ţesături frumoase,
Ţesute din mătăsuri groase,
Curţi, minunat împodobite.
Cristaluri, vase aurite,
Ce ca un soare strălucesc.
Pe-afară — mare grămădire
De cai — trăsuri la hodinire;
La masă oaspeţi năvălesc,
Şi vorba lor se varsă slobod
Prin zgomot, cântece şi tropot.
De curge vorba despre toate:
De jugul Romei blestemate,
Despre domnia lui Pilat,
De sfaturi, ce au adunat
În taină capii jidoveşti,
De trebuinţi negustoreşti,
De biruiri, război şi pace.
Le merge vorba, în sfârşit,
Despre Acel de sus venit,
Ce lucruri minunate face.
II.
„Pe oameni, ca pe fraţi iubind,
Smerire El i-a învăţat
Şi, legea lui Moisei curmând,
El legea dragostei le-a dat;
Nu rabdă nici o răutate,
Iertare propovăduieşte
Şi pentru răi cu bunătate
El tuturora răsplăteşte.
Puterea Lui, din cer venită,
Nu-i pe pământ obicinuită.
Le dă El orbilor vedere,
Iar celor slăbănogi tărie.
Mărturisire El nu cere,
Căci cugetele toate ştie;
Nimic de Dânsul nu s-ascunde:
Privirea Lui cercetătoare
Adâncul inimii pătrunde,
Şi tot rămâne iertătoare.
El, vindecând necaz şi jale,
A fost atotizbăvitor,
Şi prin măria milei Sale,
N-a fost nicicând osânditor.
Fiind de Dumnezeu ales,
El Iordanul a trecut
Şi fapte sfinte a făcut,
Ca un proroc, din cer trimis.
Acuma luminos, blajin,
El a sosit în astă parte,
Şi ucenicii de departe
În urma Lui cu toţii vin”.
III.
Aşa vorbeşte lumea multă
La masa de mâncări umplută.
Aceste vorbe le ascultă
O tânără-n păcat căzută.
Purtarea necuviincioasă,
Ciudata ei îmbrăcăminte
Despre viaţa păcătoasă
Spun tuturor fără cuvinte.
Ea în adâncul desfrânării
Pe toţi îi trage ca-ntr-o apă;
De cursele destrăbălării
Nici tânăr, nici bătrân nu scapă.
Nu-i ştie inima mustrare,
Precum nu ştie nici ruşine,
Şi frumuseţea de vânzare
O ia pe aur orişicine.
Ascultă ce vorbesc mesenii,
Ea tresărind de fudulie.
Şi iată-n vârful petrecănii
Vorbeşte cu obrăznicie
Către-a mesenilor mulţime:
„Nu m-am temut încă de nime
Şi nu ştiu ce-i stăpânitorul;
Vreţi? Vie-vă Învăţătorul
Aicea într-această vreme –
Eu nici de Dânsul nu m-oi teme!”.
IV.
Se varsă vinul; zgomot, tunet,
Cântări şi din chimvaluri sunet,
Verdeaţă, fumuri, soare, flori.
Dar iată-ntre petrecători
Soseşte-un cuvios bărbat.
Şi faţa lui cea minunată,
Şi chipul lui cel minunat,
Şi ochii, mersul, toate-arată
A tinereţii strălucire
Şi-nfocată-nsufleţire.
Măreaţa lui înfăţişare
Departe este de pământ,
Cereasca lui asemănare
Obrazul luminează sfânt.
Puteri cereşti îi ard în faţă,
Privirea lui te săgetează,
Departe vede-n viitor.
Ca la un înger vestitor,
Nevrând, femeia frica simte,
I se sfieşte-a ei privire,
Dar iată îşi aduce-aminte
De ce-a vorbit şi, cu zâmbire,
Din scaun repede se scoală
Cu un pahar de vin în mână
Şi, fără orişice sfială,
Rosteşte, de-ngâmfare plină:
„Tu eşti Acel ce ne înveţi
De sine să ne lepădăm,
Ce calea-n ceruri ne-o arăţi,
Pe care noi să ne-ndreptăm?
Degeaba! Eu nu te mai cred,
Nu ştiu ce-i post şi rugăciune;
În lume primprejur eu văd
Numai plăceri, desfătăciune;
Ştiu numai vinuri şi mâncări,
Prea puţintel gândesc de cer,
Şi curăţia sufletească
Nu poate să mă mai smintească”.
Obraznicele vorbe încă
Cu totul ea nu le sfârşise,
Şi râsul îndrăzneţ s-atingă
Urechile nu contenise;
A vinului uşoare spume
Încă scăldau a ei inele,
Dar iată, vorbe trec prin lume
În mijlocul învălmăşelii.
Şi-n smintire ea aude
Din gurile mulţimii mute:
„Te-ai înşelat, căci cel venit
Aici nu e Învăţătorul.
Îi ucenicul Lui iubit,
Îi Ioan Botezătorul”.
V.
Cu nepăsare el ascultă
Obijda celei rătăcite.
Dar iată, prin grămada multă
Hristos s-arată liniştit.
Smerita Lui înfăţişare
N-arată foc ce-n ochi s-aprinde,
Dar o adâncă-ngândurare
Umbreşte chipul frunţii sfinte.
Nu-i în privirea minunată
Însufleţire prorocească,
În faţa blândă, luminată,
Nu vezi mărie îngerească.
Îi cade-n valuri părul moale
În două despărţiri pe frunte,
Şi lâna-mbrăcămintei Sale –
Hitonul cel din in — ascunde
Sărăcăcioasa ţesătură,
Frumos statura-i înveleşte;
Şi barba pe la dulcea gură
Uşor şi moale se creţeşte.
Dar ce putere în privire,
Blândeţe şi milostivire!
Aşa senină adâncime
A milei şi a bunătăţii
În ochii nimănuia nime
Nu vede-n clipele vieţii.
Ca un răsuflet al tăcerii
Trecut-a printre toţi mesenii
Şi, ca-n groaza-nfiorării,
Au împietrit izraeltenii;
S-a stins vorbirea-n aşteptare,
Stătut-au toţi în nemişcare.
Şi El, în pacea cea adâncă,
A stat la uşă cu blândeţe
Şi a privit cu mare tângă
La păcătoasa îndrăzneaţă.
VI.
Părea că-n faţă străluceşte
Frumoasa stea, ce prevesteşte
Venirea zilei ce-i dorită,
Şi-n inima cea pângărită
Hristos în clipă a pătruns.
Privirea blândă i-a ajuns
Adâncurile depărtate,
Şi negrele a ei păcate
El, ca-n zori, le-a luminat,
Şi toate s-au înseninat
În mintea celei ce-a căzut.
Şi viaţa sa răutăcioasă
Nenorocita păcătoasă
Într-o clipire a văzut.
În groază ea a înţeles
Ce daruri adunate-n vânt
Cu îndurare i-a trimes
Spre folosire Domnul sfânt,
Şi cum în zorile vieţii
Spre viitorul ei necaz,
Din scârnăvia răutăţii
Ea bea în fiecare ceas.
Şi cu a pocăinţei sete
În ochii lui Hristos acum
Pedeapsa răului său drum
Şi milă nesfârşită vede.
De presimţiri cereşti cuprinsă
Ea stă la îndoială încă,
Dar pocăinţa cea aprinsă
Începe inima să-i strângă,
Şi-n mijlocul tăcerii, iată
Paharul, tânăra de-odată
Pe pietre jos din mână-l scapă
Pân’ în adâncuri zguduită,
Şi cade-a veseliei roabă
Tremurătoare-ngălbenită,
C-un plâns amar şi tânguios
Jos, înaintea lui Hristos.
Februarie 1914

Alexei Tolstoi – Versuri.pro

Alexei Mateevici - Păcătoasa