Rainer Maria Rilke - Alcesta

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Și iată că deodată între ei
sosește vestitorul, aruncat
în clocotul ospățului de nuntă
ca-ntr-o fiertură-un nou ingredient.
Cei care beau acolo n-au simțit
că zeul a intrat pe-ascuns strângându-și
ca pe-o hlamidă udă de ploaie zeitatea.
S-ar fi părut că-i unul dintre dânșii.
Deodată însă-un oaspete văzu
pe tânărul stăpân al casei cum
în capul mesei nu mai stă, ci este
smuls parcă-n sus și oglindind în toată
ființa lui ceva străin, cumplit.
Apoi amestecul se limpezi
și s-a făcut tăcere; doar la fund
a mai rămas o drojdie de zgomot
și-un strat de bâlbâială tulbure,
ce mirosea urât a râs stricat.
Și-atunci au cunoscut pe zveltul zeu,
și cum stătea, plin de solie-adâncă,
nendurător – aproape-au și-nțeles.
Și totuși, când s-a auzit ce este
a fost mai mult decât o știre, – a fost
ceva de neînchipuit. Admet
va trebui să moară. Când? Acum.
El însă cupa spaimei lui și-o sparse
și dintre cioburi mâinile-ntinzând
a început cu zeul târguiala.
Doar câțiva ani, un an măcar, un an,
câteva luni, sau săptămâni, sau zile,
ah! zile nu, doar nopți, o noapte numai,
o noapte, noaptea asta, numai asta.
La toate zeul răspundea că nu.
Și-atunci Admet a dat un țipăt lung
și n-a mai contenit, țipând mereu
ca muma lui atunci când l-a născut.
Și iată chiar că muma lui, bătrână,
veni spre el, și tatăl lui bătrân,
și amândoi bătrâni și veștejiți
stăteau acum uimiți în preajma lui;
iar el când i-a văzut atât de-aproape,
ca niciodată, s-a oprit și-apoi
și-a frânt deodată glasu-n plâns și-a spus:
Tată, ții tu așa de mult la ce-a rămas,
la drojdia asta ce nu poți s-o înghiți?
Mai bine-azvârle-o jos. Iar tu, bătrâno,
matroană, ce rost mai ai când ți-ai născut copiii?
Și pe-amândoi îi prinse dintr-o dată
ca două vite de jertfit. Dar iată
că repede-i lăsă și-i dete-n lături;
parcă lovit de-un gând și strălucind
la față, strigă: Creon, Creon!
Atâta doar, doar numele acesta.
Dar pe figura lui stătea alt chip,
pe care nu-l spunea, chip fără nume,
în așteptare, îndreptat fierbinte
spre tânărul prieten ce ședea
în fața lui la cellalt cap al mesei.
Bătrânii (se citea pe fața lui),
vezi tu, nu-s buni pentru răscumpărare,
sunt prăpădiți și slabi, n-au nici un preț;
tu însă, tu, cu frumusețea ta..
Deodată însă el nu-și mai văzu
prietenul. Rămase-n urmă-acesta,
și-acum spre dânsul ea venea, chiar ea,
parcă mai mică decât o știa,
ușoară, tristă-n haina de mireasă.
Ceilalți cu toții sunt doar calea ei
pe care ea pășește: (în curând
va fi aici în brațele lui, care
îndurerate se deschid). Și iată
că ea pornește vorba; nu cu dânsul.
Vorbește-acum cu zeul și zeul o ascultă,
și toți abia în zeu aud ce spune:.
, , Răscumpărarea pentru el nu poate
să fie nimeni. Eu pot să-l răscumpăr.
Eu pot să trec în locul lui. Nu-i nimeni
la capăt cum sunt eu. Ce-mi mai rămâne
din tot ce-am fost? Nu ți-a spus oare ea
care-ți aduse veștile că patul
ce-așteaptă dincolo e sub pământ?
Rămas bun mi-am luat. Și înc-o dată
rămas bun și iarăși rămas bun.
Mai mult nu poate-un muritor să ia.
De asta am venit, ca tot ce este
sub dânsul îngropat, sub cel ce-acum
e soțul meu, să piară, să se piardă.
Ia-mă cu tine. Mor în locul lui. ”.
Și-așa cum vântul saltă peste mare,
aproape ca pe-o moartă-o duse el,
de soțul ei departe, într-o clipă,
dar hărăzindu-i lui c-un semn ascuns
o însutită viață pământească.
Admet spre ei se năpusti-ntinzind
buimace mâini, ca-n vis. Dar ei erau
acum la ușă unde, tânguioase,
femeile se-ngrămădeau. Văzu
cum fata către el s-a-ntors, c-un zâmbet
pe față luminos ca o speranță
ce-aproape că era făgăduința
că din adânca moarte va veni
spre el cel viu… Și el atunci,
cu mâinile acoperindu-și fața,
a-ngenuncheat, nevrând să mai zărească
nimica, după zâmbetul acela.

alcesta sacrificiu – Versuri.pro

Rainer Maria Rilke - Alcesta