II. Criză de timp.
O, scurtă tristețe, insectă verzuie,
voi, blânde ouă, locuind un miez de meteor
spart; și de palmele mele acoperite
ca să renască un cu totul alt decor.
Camera se varsă prin ferestre
și eu nu o mai pot reține în ochii deschiși.
Război de îngeri albaștri, cu lănci curentate,
mi se petrece-n iris.
Mă amestec cu obiectele până la sânge,
ca să le opresc din pornire,
dar ele izbesc pervazurile și curg mai departe
spre o altă orânduire.
O, scurtă tristețe, rămâne
de jur-împrejur o sferă de vid.
Stau în centrul ei și unul câte unul
ochii din frunte, din tâmplă, din degete
mi se deschid.

III. Contemplare.
Deodată aerul urlă..
Își scutură păsările în spinarea mea
și ele mi se înfing în umări, în șiră,
ocupă totul și nu mai au unde sta.
În spinarea păsărilor mari
se-nfing celelalte.
Frânghii zbătătoare le târăsc,
acvatice plante.
Nici nu mai pot sta drept,
ci doborât peste pietre fluorescente,
mă țin cu brațele de stâlpul unui pod
arcuit peste ape inexistente.
Fluviu de păsări înfipte
cu pliscurile una-ntr-alta se agită,
din spinare mi se revarsă
spre o mare-nghețată, neînnegrită.
Fluviul de păsări murind,
pe care vor lansa bărci ascuțite
barbarii, migrând mereu spre ținuturi
nordice și nelocuite.

IV. Criză de timp.
Ca și cum s-ar sparge un mormânt
și-ar curge pe fluviu
tot misterul lui..
Dar mai degrabă,
ea, privirea, ne ține
la un capăt al ei fructificați.
Suge din noi cât poate,
părând a ne-arăta
îngerii copacilor și ai
celorlalte priveliști.
Copacii ne văd pe noi,
iar nu noi pe ei.
Ca și cum s-ar sparge o frunză
și-ar curge din ea
o gârlă de ochi verzi.
Suntem fructificați. Atârnăm
de capătul unei priviri
care ne suge.

V. Contemplare.
Se arată fulgerător o lume
mai repede decât chiar timpul literei A.
Eu știam atât: că ea există,
deși văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.
Recădeam în starea de om
atât de iute, că mă loveam
de propriul meu trup, cu durere,
mirându-mă foarte că-l am.
Îmi lungeam sufletul într-o parte, și-ntr-alta,
ca să-mi umplu țevile brațelor cu el.
La fel și globul de peste umăr
și celelalte-nfățișări, la fel.
Astfel mă încordam să-mi aduc aminte
lumea pe care-am înțeles-o fulgerător,
și care m-a pedepsit zvârlindu-mă-n trupul
acesta, lent vorbitor.
Dar nu-mi puteam aminti nimic.
Doar atât-că am atins
pe Alceva, pe Altcineva, pe Altunde,
care, știindu-mă, m-au respins.
Gravitație a inimii mele,
toate-nțelesurile rechemându-le
mereu înapoi. Chiar și pe tine,
rob al magneților, gândule.