Alexandru Vlahuţă - 1907

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Minciuna stă cu regele la masă…
Doar asta-i cam de multişor poveste:
De când sunt regi, de când minciună este,
Duc laolaltă cea mai bună casă.
O, sunt atâtea de făcut, vezi bine,
De-atâtea griji e-mpresurat un rege!
Atâtea-s de aflat! Şi, se-nţelege,
Scutarul lui nu poate fi oricine.
Ce ţară fericită, maiestate!..
Se lăfăieşte gureşa Minciună.
Că numai Dumnezeu te-a pus cunună
De-nţelepciune şi de bunătate.
Păstor acestui neam ce sta să piară,
Ce nici nu s-ar mai şti c-a fost, sărmanul,
De nu-şi afla sub schiptrul tău limanul,
De nu-ţi sta-n mână bulgăre de ceară.
Că tu sălbatici ai găsit aice,
Sălbatici, şi mişei, şi proşti de-a rândul,
Ş-o sărăcie cum nu-ţi dai cu gândul..
Dar faci un semn, şi-ncep să se ridice.
Oştiri, cetăţi, palate lume nouă,
Izvoarele vieţii se desfundă;
De pretutindeni bogăţii inundă;
Şi tu le-mparţi cu mâinile-amândouă.
Azi la cuprinsul tău râvneşte-o lume.
E-o veselie ş-un belşug în ţară,
Că vin şi guri flămânde de pe-afară.
Tot crugul sună de slăvitu-ţi nume.
Ia uită-te, pământul ce-mbrăcat e..
Cresc flori pe unde calci, şi râde firea.
Tu-mparţi norocul numai cu privirea.
Încai ţăranii zburdă pe la sate!..
Şi-i place regelui. E lucru mare
Cum farmecă pe regi Minciuna. Drept e
Că ea, de mult, pe-a tronurilor trepte
A fost cea mai aleasă desfătare.
……..
Măria-ta, e un străin afară,
Cam trenţăros, dar pare-un om de seamă,
Şi.. Adevărul parc-a zis că-l cheamă..
De unde-o fi.. că nu-i de-aici din ţară.
Minciuna palidă-şi topeşte glasul:
O, nu-l primiţi! Îl ştiu, e vestitorul
De rău, ce face pe-atotştiutorul
Şi vede prăbuşirea la tot pasul.
E cel ce împotriva ta conspiră.
Invidia în inima lui geme
Şi gura lui e plină de blesteme.
Tu nu poţi auzi ce vorbe-nşiră..
Şi totuşi, zice regele, să vie!
Dovadă că chiar la palat Minciuna
Nu e biruitoare-ntotdeauna.
Fac şi monarhii câte-o nebunie..
Privind în ochii regelui, străinul,
Cu braţele pe piept încrucişate,
Răspică vorba: Ţara, maiestate,
E-n durăt greu. Tu nu-i auzi suspinul,.
Căci muzici cântă-n juru-ţi. Şi slugarnici
Adormitori, ca-n zid, te-mpresurară,
De nu mai poţi vedea pe cei de-afară,
Pe bunii tăi supuşi cei mulţi şi harnici.
Că n-ai cercat spre ei să-ţi spinteci cale
Să ştii şi-n ţara ta ce suflet bate,
N-ai vrut decât spinări încovoiate
Şi guri deschise laudelor tale.
Că de-a fost om să-ţi steie drept în faţă,
Ca pe-un vrăjmaş, l-ai depărtat de tine.
Bătrânii pier. Dar oaste nouă vine,
Şi dureroase lucruri mai învaţă!.
Părăzi, decor de teatru, luminaţii,
Tot ce pe vulg şi pe copii înşală,
Aceasta-i toată slava ta regală.
Pe tristul gol din juru-ţi decoraţii!.
Tu-n ţara asta nu vezi decât raiul
Ce-ai tăi ţi-l ticluiesc într-o clipită:
Ruină-i sub hârtia poleită,
Sub crăngi de brad trosneşte putregaiul,.
Dar tu eşti fericit. Linguşitorii
Înalţă imnuri proslăvirii tale
Şi fac să n-auzi cântecul de jale.
Cu care-şi adorm foamea prăşitorii.
……..
Nu ţi-ai iubit poporul, maiestate!.
Sau nu l-ai înţeles, şi e totuna.
De sus şi până jos s-a-ntins Minciuna
Ea leagă şi dezleagă-n ţară toate.
Iar ca să-ţi dea o spumă de mărire,
Ca pe-un copil te poartă şi-ţi arată
Sclipiri şi flori.. Afla-vei tu vrodată
Cumplita vremilor destăinuire?..
Şi ce speranţe se puneau în tine,
Ce vesel ţi-a ieşit poporu-n cale,
Cu pâine şi cu sare!.. Osanale!.
Mântuitorul lui credea că-i vine.
Ce vesel ţi-a ieşit poporu-n cale!
……..
Şi ce credinţă trist-o să-i rămână;.
Că n-ai putut spre el întinde-o mână,.
Din greaua platoş-a trufiei tale!
……..
C-acestea nu l-au deşteptat pe rege,.
Că Adevărul a fost dat afară
Şi slugile l-au îmbrâncit pe scară,
Fireşte, de la sine se-nţelege.
*.
Trec anii. Şi ce dulce-i amăgirea!
Tu zeu eşti printre regi! Mărire ţie!..
În jâlţu-i moale, tolănită, scrie
Cu pana ei de aur Linguşirea.
De-abia se isprăveşte-o sărbătoare,
Şi-ncepe alta. Muzicile cântă..
Îmbracă-te-n podoabe, ţară sfântă,
Să nu mai ştie nimeni ce te doare!
………
Dar ce e, Doamne, vuietul acesta?
Ce-i hreamătul acesta care creşte?
Se zguduie pământul şi mugeşte,
Ca marea, când o biciuie tempesta.
Se-nalţă flăcări, braţe desperate,
Spre ceru-ntunecat, pustiu şi rece.
Năprasnic vântul nebuniei trece
Şi spulberă noianul de păcate.
În vaiete se prăbuşeşte-o lume
Clădită pe minciuni. Dar ce mânie!
Cum şuieră cumplita vijelie!
Sar fraţii între ei să se zugrume.
Uscata brazdă cere iarăşi sânge.
Femei cu părul despletit, nebune,
Şi-asmut copiii la omor. Genune,
Puhoi de ură ce zăgazu-şi frânge!.
Deschide ochii mari bătrânul rege
Şi, tremurând, din jilţu-i se ridică.
Au cine liniştea lui scumpă-i strică?
Ş-al vremii rost el tot nu-l înţelege.

Vasile Copilu-Cheatră - Rememorare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Fulgeră coasele în soare.
A sunat cornul de vânătoare.
Sub cerul negrăit de curat.
În fiecare Ion vibrează os de împărat.
La un singur semn al lui
Se prăbușesc, ca pozdării, zidurile Ierihomului.
Ard conacele! Boerilor fuse-le
Dat să-și ia tălpășița și catrafusele.
Celor flămânzi Libertatea și-arată încă o dată fața
Țăranii o-ntâmpină cu: „Bună dimineața!”.
Nici un cântec de pe lume nu-i,
Ca această orgă de preoți ai pământului
Și suie România în fiecare om,
Cum suie primăvara aurul în pom.
Pe obrazul cerului scrie cu lapte,
Anul Domnului o mie nouăsute șapte.
Să se știe că a venit vremea să asculți,
O dată și o dată și de cei mulți,
Iar pentru toate cele câte au mai fost și s-au șters,
Poetul își cere iertare, că n-a putut să le cuprindă-n vers.

1907 – Versuri.pro

Alexandru Vlahuţă - 1907

Vasile Copilu-Cheatră - Rememorare