Avea ținuta cumpătării
Și verbul dur și greu,
Iar barba-n ritmul cuvântării
Și-o legăna mereu.
Vorbind de-un adevăr al vieții
De-un drum al vieții drept,
El lanțurile libertății
Le zornăia la piept.

Dar gloata, ce neștiutoare-i,
Prea mult nu-nțelegea…
Pecetea jalei și-a onoarei
Nici unul n-o purta.
Un murmur sparse-a nopții pace
Și se-auzi-n curând
Un zgomot cum e cel ce-l face
Un trunchi aprins căzând.

Părea c-a beznelor desime
Cuțitele-o străpung.
Și-un urlet străbătu-n mulțime
Sălbatic și prelung.
În zăngănit de geamuri sparte,
C-un geamăt înfundat,
Un om se prăbuși în moarte,
Cu capul sfărâmat.

Că nu știu care orb la minte
Cu-o piatră-l nărui,
Dar știu de sângele-i fierbinte
Cum stâlpul înroși.
Și strigate de-nvalmășeală
Se-ntretaiau cumplit
Acolo, unde el în sală
Odihna și-a găsit.

Din vreme-n vreme la intrare
Un licăr mai mocnea
Și tăcăneau închizătoare
De arme-n noaptea grea.
Și se vedea prin licărire
Un om pe jos zăcând
Și-o armă dusă-n cumpănire
Odihna lui veghind.

Păreau sub tâmplele severe
Obrăjii luminați.
În jur, în tainica tăcere,
Se-aliniau soldați.
Părea că-i trec pe fața clară
Imense bucurii
Și-un înger alb părea că zboară
Spre-naltele țării.

Părea, asaintins, că doarme…
Că ochii flăcări n-au…
Dar negre gurile de arme,
Sub stele, scaparau.
Și-ascuns de după baionete,
Cu ochii în văzduh,
Părea că-n piept a tras cu sete
Al libertății duh.
10 Octombrie 1905