Eu, Vitreg

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

În sala aceea rece, printre siluete albe cu priviri inerte,
goluri metalice sparte în faianța de pe perete l-au adus pe lume în scânteieri neîncete,
îmbrățișat doar de sânge și noapte,
instrumente medicale sterilizate ce i-au stat la cap ca jucării inadecvate printre pansamente împrăștiate.
În activitate, ființa ce până de curând i-a fost gazdă,
renunță la speranță și-l abandonează cu nonșalanță la intrarea unei camere de gardă.
Și ea plânge și blestemă fără un scop anume,
pe acel pui de om venit greșit pe lume pe care nu vrea să-l știe pe nume.
Dispare în parcul năpădit de toamnă, se lovește în fugă de un cerșetor,
„Dați-mi și mie un bănuț, doamnă!”
Se leapădă complet de acest context matern, obosită,
în prima zi de mamă vitregă își șterge apa de pe chip cu o batistă în dreptul oglinzii, tristă.
În adăpostul ce-a venit, totul era special în afară de el,
un început potrivnic să-ți construiești un caracter,
când mâinile lui atingeau doar gratiile patului de oțel,
printre care privea mereu cum cei din jur îl resping.
Și-n interiorul lui de copil senin,
cerea puțină dragoste, dar primea doar venin în schimb.
Gânduri fragede încep să adere la suprafața privirilor sale lipsite de putere,
sugrumată cu tată cere,
cu mâini palide, prea puțin abile, trasează linii colorate
pe-o coală mică de hârtie.
Legănat singur pe-acorduri imperceptibile, se gândește
și-și repetă consecvent: „Cine sunt eu? Eu sunt copilul vitreg!”
Băncile școlii pe rânduri inferioare aglomerate, culoare, singur în clase și curți,
aceeași constantă teroare, trasează o linie pe hârtie,
speculând alte câteva zeci adunate, produc o imagine vie.
Și alte o mie se adună într-un șir a orelor ce nu-l mai știe,
respingerea nu încetează să-l mai conteste,
ce neîncetat, intenționat parcă-l ține în teste.
Nu poate s-o conteste că toată această poveste nu-i mai produce greață,
privește în gol când unii copii îl lovesc peste față, se ridică și pleacă,
se întoarce și spune indiferent: „Cine sunt eu? Eu sunt elevul vitreg!”
Se pierde în decorul gri, refugiat între necuvântătoare, cei țin prieteniile departe de intemperii,
către un loc unde poate admira cerul, nu mai simte gerul,
degajat de semenii lui ce nu-i seamănă nici decum,
toți cei din jurul lui comunică cu el, exceptând omul.
Are scuze și idei pe A3, cărți și muzica lui, n-are nevoie de ei,
are propria umbră ce-i ține de urât în labirinturile ideale,
privește în față și șoptește acestui torent: „Cine sunt eu? Eu sunt singur, vitreg!”
Într-o zi a plecat de acolo cu un rucsac în spate și vise cât stele,
cu un cer fără de nori în noapte,
începe să vadă viața de pe locul din spate al unui autobuz,
își îndreaptă atenția către voi, se privează de auz,
înghițit de cel mai mare oraș cu străini colorați de indiferență,
dar a căror prezență îl ajută treptat să pătrundă la esență.
Aici timpul nu stă în loc pentru nimeni,
grăbit mai trece, este puțin mai cald și totuși la fel de rece,
mulțimea în preajmă, dar nu-i teamă, cu atâția în jurul lui,
poate fi mai puțin singur precum un golan împrejur.
Se așază pe trotuar, scoate o foaie de hârtie, ezită puțin,
dar începe să facă ce știe mai bine,
unește o linie, comandă un batalion de artă,
sprijinit de beton, urmărit de cei din jurul lui și încă câțiva de pe balcon,
aruncă foaie după foaie în vântul bulevardului,
strângând cu mâna pe lucrări și-ncet din dreptul lui,
pentru prima dată cineva-i atent și o voce printre siluete îl întreabă lent:
„Cine ești tu? Eu sunt artistul vitreg!”

Vitreg feat Underman – Versuri.pro

Eu, Vitreg