10 noiembrie.
N-am văzut până acum un om pus în cămașă de forță. E ceva îngrozitor. Se zbătea, se zvârcolea, se apăra, urla, făcea spume la gură, i-a zgâriat pe îngrijitori. Până la urmă l-au biruit.

12 noiembrie.
Simt din nou că mi-am greșit meseria. Într-o bună zi, dacă voi rămâne aici, vor fi nevoiți să mă vâr și pe mine în cămașă de forță. Nu, nu trebuia să mă fac doctor. Blestem ziua în care am părăsit iluzia muzicii pentru mirosul de acid fenic. Ceea ce e cel mai rău. Am ajuns să detest și suferința. Când văd un om care suferă, întorc capul. Încerc să mă conving în fiecare dimineață că nu sunt într-o seră, sunt într-un spital, și încă într-un spital de nebuni, că am o profesie nobilă și trebuie să alung infernul din sufletul unor oameni care n-au rezistat. Unii suferă de boli ereditare, dar alții au ajuns aici pentru că n-au rezistat. O coardă a sufletului lor a pleznit, ca la un violoncel. Și deodată melodia nu mai e normală. Scârțâie. Ce e infernul? O coardă ruptă. Ajunge o singură coardă ruptă și unitatea, minunea se sfărâmă. Omul nu mai e om. Infernul pune stăpânire pe sufletul lui. E aspră și nobilă lupta ca să tămăduiești asemenea oameni. Fiecare om vindecat e un om smuls din infern. Aici sunt chiar pe linia frontului, pe linia de demarcație dintre viață și moarte. Eu sunt un soldat al cântecului adevărat din om. Dar, vai. Sunt un rău soldat. N-am destul curaj să mă uit la un om în cămașă de forță. Când îi văd prin curte, îmi vine să-i vâr pe toți în cămașa de forță și pe urmă să mă duc să mă spânzur. Nu mai rezist. Seara, când mă duc să mă culc, sunt zdrobit. Dacă aș fi un om serios, mi-aș da demisia. Dar nu fac nici asta. Zâmbesc! Zâmbesc tuturor. Și nebunilor. Cui vrea să se uite la mine. Zâmbesc, în loc să urlu. Dacă aș urla, probabil m-aș liniști. Aș avea, în sfârșit, un somn bun. Dar așa, zâmbetul mă obosește. Mă distruge. Voi intra într-o cămașă de forță zâmbind.

II.
Am lăsat în urmă atâtea mări și greșeli
încât mă întreb, de ce trebuiau toate astea?
De ce trebuiau remușcări pentru a învăța să iubim?
De ce trebuiau toate astea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia, poate, să fim mai întâi vinovați
pentru a învăța să iubim.
Trebuia să greșim
pentru a cunoaște sfârșitul greșelii
și poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că știu totul despre iubire și țărm.
Nimeni nu va cunoaște vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o și n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decât noi
cu speranța că într-o zi vom striga: iată țărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătății
luminându-ne mâinile,
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte
mai bine.
Și iarăși cerul așa cum îl știu, strălucind după ploaie,
și mă întreb, poate, pentru ultima oară,
de ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot
răscumpăra
decât iubind și mai mult țărmul
pe care stau și visez că voi ajunge într-o zi?
Și mai ales de ce suntem noi vinovați că toate acestea au
fost?
Când eu n-am vrut decât să rămân credincios.
Când noi n-am vrut decât să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

III.
Dar eu știu că moartea există
și există și țărmul,
există în zori plaja goală
și există urmele care ne fac vinovați,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
și există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
și există pescărușii țipând,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
și există locul gol lângă mine,
există toate, numai tinerețea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în această eroare spre care ne-am dus liniștiți.
O, gustul ucigaș al plecării.

IV.
Am cutreierat ani în șir mările
și când ne-am întors ne-am dat seama
cât de puțin ne îndepărtasem de țărm.
De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
Eram tot acolo și iubeam aceleași lucruri,
numai că eram mai bătrâni
și ne venea greu să surâdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a surâde ușor.
Și iubim altfel, mai trist.
În rest, suntem aceiași și iubim aceleași lucruri,
iubim.

V.
Suntem obosiți
și nu ne mai separă de zei decât moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
și cineva dintre noi spunea că și mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborât să le umple, și poate așa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiți, dar acum știm ceea ce știu și zeii.
Și poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înșine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l știe un om.
Această dragoste,
această lumină și vântul care nu ne cruță,
care ne obligă să ne-aducem totul aminte.