Frunză Verde de Albastru

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Și-am zis verde de albastru,
mă doare un cal maiastru,
și-am zis pară de un măr,
minciună de adevăr,
și-am zis pasăre de pește,
descleștare de ce crește,
și secundă-am zis de oră,
curcubeu de auroră,
am zis os de un schelet,
am zis hoț de om întreg,
și privire-am zis de ochi
și că-i boală ce-i deochi.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal maiastru,
că am zis doar un cuvânt
despre întregul pământ,
și de bine-am zis de morți
și de șase-am zis la sorți,
și am zis unu de doi
și zăpadă de noroi,
și am vrut să fac cu gura
focul ce-l făcea arsură
ca n-am fost trezit, ca dorm
pe un cal cu șa de domn,
alergând pe-un câmp de noapte,
de la unu pân’ la șapte –
de la șapte pân’ la zece
mi-a căzut o viață rece,
de la frunză pân’ la umbră
mi-a căzut o viață dublă
ca pământul și cu luna,
noaptea când stau împreună.
Și-am zis verde de albastru,
mă doare un cal maiastru,
pe care mă țin călare
cu capul la cingătoare,
cu călcâiul la spinare
și cu ochiul în potcoave,
și cu inima-n silabe
de mă duc mari, mă duc
ca toamna frunza de nuc,
ori ca iarna frunza albă
de la floarea de zăpadă..
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal maiastru,
potcovit pe lună plină
cu miros de la sulcină,
înhămat pe soare plin
tot cu miros de pelin,
și ținut de gât cu mine
tot în dragoste de tine,
ca mi-a fost crescut pe umăr
de din doi în doi un număr,
tot din trei în trei o iarbă
și din patru-n patru-o salbă,
și din cinci în cinci un pom,
și din șase-n șase-un om.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal maiastru,
vad în față mov și verde,
culoarea care mă pierde,
corcov vad cu veselie,
culoarea ce nu se știe,
mai aud și-un sunet sus
care nu a fost adus
în timpan de oameni vii,
în a fi și a nu fi,
când îmi cade umbra lungă
pe sub ochii grei cu pungă.
Și-am zis aripă de pene
ca să zbor cu ea prin vreme,
și-am zis măr ca să zic sâmburi,
și-am zis pom ca să zic scânduri,
și-am zis nord ca să zic suduri
și dulceață ca să sudui,
și-am zis inimă la piatră
și cântec la tot ce latră,
și potcoava
la octavă,
și uscată la jilavă,
tot le-am potrivit pe dos
pe un fluieraș de os,
din osul de la picior
care-mi cântă cu fior,
și din osul de la mână
fluierând o săptămână,
din osul de la arcadă
recea lumii acoladă
peste două oase mari
unde stau ochii polari.
Și-am cântat din coasta mea
din vertebră ca o stea,
de-a-ncălecare pe-o șa,
pe-o șa de cal maiastru,
foaie verde de albastru.

Mircea – Versuri.pro

Frunză Verde de Albastru