Leopold Sedar Senghor – Versuri.pro

Noapte În Sine

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Femeie, aşază-mi pe frunte mâinile tale ca un balsam,
mâinile mai mângâioase decât blana cea moale.
Deasupra, frunzele palmierilor foşnesc înfiorate
de înalta briză nocturnă abia simţit.
Nu se aude nici măcar cântecul doicii.
Să ne lăsăm legănaţi de tăcerea ritmată.
Să-i ascultăm cântecul, să ascultăm zvâcnirea sângelui nostru
întunecat, să ascultăm cum bate pulsul adânc al Africii, departe,
în pâcla satelor pierdute.
Iată că luna obosită coboară, alunecă spre aşternutul mării line.
Iată că se potolesc râstele zglobii şi povestitorii ei înşişi,
obosiţi, îşi leagănă capul, ca pruncii purtaţi în spinare de mamele lor.
Iată că picioarele dansatorilor se îngreunează,
că glasurile alternate ale cântăreţilor încep a se domoli.
E ceasul stelelor, al Nopţii care visează
sprijinindu-se de colina aceea de nori, înfăşurată
în lungul veşmânt al Căii Lactee.
Acoperişurile colibelor lucesc duios.
Ce le vor fi spunând oare, în taină, stelelor?
Înăuntru, focul din vatră se stinge în intimitatea mirosurilor acre şi dulci.
Femeie, aprinde opaiţul cu untul cel mai curat,
ca să tăifăsuiască împrejur străbunii, ca şi părinţii şi copiii în culcuş.
Să ascultăm vocea Patriarhilor din Elissa.
Ca şi noi, surghiuniţi,
ei n-au voit să moară, spre a nu se irosi prin deşerturi
şuvoiul seminţiei lor.
Să ascult, în coliba afumată pe care-o cercetează
o adiere de suflete prielnice,
cu capul pe sânul tău fierbinte ca un fier scos din foc aburind,
să respir duhul Morţilor noştri, să strâng în mine glasul lor viu
şi să-i dau sunetul glasului meu, să învăţ
a trăi cu adevărat înainte de a coborî, mai afund decât
cel ce se aruncă în apă, în adâncurile nesfârşite ale somnului.

Rugă Către Măști

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Măști! O, Măști!
Mască neagră, mască roșie, voi, măști albe și negre,
Măști din cele patru zări de unde adie Spiritul,
Vouă mă închin în tăcere!
Și ție mai întâi, Străbun cu cap de leu,
Voi ocrotiți acest loc din care e proscris orice râs de femeie
și orice zâmbet sortit să se ofilească,
Voi răspândiți în jur boarea veșniciei în care mă simt
învăluit de duhul Părinților mei,
Măști ale chipurilor fără mască, netezite de riduri
și gropițe,
care ați plăsmuit portretul acesta, este chipul meu aplecat
peste altarul hârtiei albe
Aidoma chipului vostru, ascultați-mă!
Iată că moare Africa imperiilor – e agonia unei jalnice
prințese,
Aidoma Europei de care suntem legați prin cordonul ombilical.
Ațintiți-vă privirile nestrămutate asupra copiilor voștri care
se află acum înrolați
Și care își dau viața precum sărmanul ultima haină.
Să răspundem prezent la renașterea Lumii,
Căreia îi suntem necesari precum plămada pâinii de grâu curat.
Căci cine-ar mai fi atunci să învețe ce înseamnă
ritmul defunctei lumi de mașini și de tunuri?
Cine va mai striga de bucurie pentru a trezi morții și
oropsiții în zori?
Spuneți, cine va mai reda memoria vieții celor cu
nădejdiile sfârtecate?
Ne numesc oamenii bumbacului, al cafelei, al uleiului,
Ne numesc oamenii morții,
Noi suntem oamenii dansului, ale căror picioare se
întremează frământând înțelenitul pământ.

Femeie Neagră

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Femeie goală, femeie neagră
înveșmântată în culoarea ta care e viața,
în forma ta care e frumusețea!
Am crescut la umbra ta; alintul mâinilor tale îmi învăluia ochii.
Și iată că în miezul Verii și-n cumpăna Amiezii,
de la înălțimea unui defileu pârjolit de arșiță, te descopăr,
Țară a făgăduinței, iar frumusețea ta mă săgetează drept în inimă,
ca fulgerarea unui vultur.
Femeie goală, femeie necunoscută,
fruct copt cu carnea tare, întunecate extaze
ale vinului negru, gură ce ai făcut să cânte gura mea,
savană cu orizonturi limpezi, ce freamătă
sub mângâierile arzătoare ale Vântului de Răsărit,
tam-tam sculptat, tam-tam încordat ce răsună
sub degetele Învingătorului,
vocea ta gravă de contraltă e cântecul divin al iubitei.
Femeie goală, femeie necunoscută,
ulei neînvălurat de nicio adiere, ulei ce lucește calm
pe pieptul atletului, pe piepturile prinților din Mali,
gazelă cu glezne cerești, perlele scânteiază
ca stelele nopții pe pielea ta,
desfătări ale închipuirii capricioase,
reflexele de aur roșu pe pielea ta ce străluce,
la umbra pletelor tale, spaima mea se împrăștie
luminată de sorii apropiați ai ochilor tăi.
Femeie goală, femeie neagră,
îți cânt frumusețea trecătoare, formă pe care-o torn
în tiparele eternității,
înainte ca Destinul gelos să te prefacă în scrum
pentru a hrăni rădăcinile vieții.

Poem de Început

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Voi, tiraliori senegalezi, frații mei negri, cu mâna
fierbinte sub omături și moarte,
Cine-ar putea să vă cânte
dacă nu fratele vostru de arme,
fratele vostru de sânge?
Și n-am să îngădui să vorbească miniștrii,
și nici generalii,
Nu-i voi lăsa – nu! – nici laudele disprețuitoare
să vă înmormânteze pe nesimțite.
Voi nu sunteți niște bieți sărmani cu buzunarele
goale, fără demnitate,
Și voi smulge de pe toate zidurile Franței infamiile batjocoritoare.
Căci poeții cântau florile artificiale ale nopților
din Montparnasse,
Cântau nepăsarea șlepurilor, legănate pe canalele
cu lungi trene de mătase,
Cântau deznădejdea distinsă a poeților tuberculoși,
da, cântau visurile haimanalelor sub eleganța
albelor poduri,
Căci poeții cântau eroii, iar zâmbetul vostru
nu era serios,
pielea voastră neagră nu era aristocratică.
Ah! să nu spuneți că nu iubesc Franța –
eu nu sunt Franța, o știu –
Dar mai știu că acest popor aprig, de fiecare dată
când și-a descătușat mâinile,
A scris pe prima pagină a monumentelor sale
cuvântul fraternitate,
Că a-mpărțit tuturor foamea spiritului și a libertății,
Tuturor popoarelor pământului, invitate solemn
la praznicul catolic.
Oare nu sunt și-așa destul de frământat?
Pentru ce această bombă
Aruncată în grădina atât de desțelenită,
în mărăcinoasa junglă africană?
Pentru ce această bombă asupra casei ridicate
piatră cu piatră?
Iartă-mă, Sira Badral, iartă stea a Sudului,
luceafăr al sângelui meu,
Iartă nepotului tău dacă și-a lepădat lancea
pentru cele șaisprezece strune ale sorongului.
Noua noastră noblețe nu înseamnă a stăpâni poporul,
ci a fi ritmul și inima lui,
Nu înseamnă a paște islazurile, ci, ca bobul de mei,
a putrezi în pământ,
Nu de a fi cap mulțimii, ci gura și trâmbița sa….
Cine ar putea să vă cânte, dacă nu fratele vostru
de arme, fratele vostru de sânge,
Voi, tiraliori senegalezi, frații mei negri cu inima fierbinte,
ce odihniți sub omături și moarte?