Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nimeni-n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel visez din jet de gânduri,
Visez la basmul vechi al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri.
De-odată aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri.
Iar mâini subţiri şi reci mi-acoper ochii.

Sunt ani la mijloc, şi-ncă mulţi vor trece,
Din ceasul sfânt, în care ne-ntâlnirăm
Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari şi mână rece.

Cobor încet aproape, mai aproape
De pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,
A ta iubire cu-n suspin arată-o.
Cu geana ta m-atinge pe pleoape,
Să simt fiorul strângerii în braţe
Pe veci perdut-o veşnica dorată.

Tu nici nu ştii a ta apropiere,
Cum inima mea adânc o linişteşte
Ca răsăriră stele în tăcere.
Iar când te văd zâmbind copilăreşte
Se stinge atunci o viaţă de durere
Privirea mea de sufletul îmi creşte.