Ion Heliade-Rădulescu – Versuri.pro

Cutremurul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Uiet, urlet s-aude! Colcăie, sare pământul,
Tremură, zguduie, saltă, colcăie, crapă, plesnește.
Zguduie iar, răstoarnă; trosnet, țipăt s-aude,
Spontaneu lumea se-nchină. Domnul trece-n mânie.
Și crima se ascunde, păcatu-ncremenește;
Tot păcătosu-așteaptă al lumii, al său finit;
Pământul îl înghite și cerul îl strivește,
Iar dreptul la cer cată, și Domnul s-a-mblânzit
………..
………..
Ce spaimă fu aceasta! S-a-ngreuiat pământul
Flori prin a lui vine fulgeră, șerpuiesc!
Își scutură povara, că a pierit Cuvântul:
Se bucură nedrepții, săracii flămânzesc.
Și câtă fărădelege pe dânsul îl apasă!
De sus câtă trufie strivește pe sărac!
Sudori de sânge câte p-a trântorilor masă
Și ce de viclenie! ce noduri se desfac!
Și lenea se-îmbuibă când muncitorul geme,
Când gheara nedreptății într-însul s-a-nfipt;
Din carnea lui sfâșie, stăpână p-a lui vreme,
Stăpână p-a lui pâine, pe viața-i mai cumplit.
Ecclesia căzută e mută, surdă, tace.
În van săracul strigă: „O, mater, ajutor!”
E vitregă-a lui mater; pământul n-are pace,
Să tacă biata oaie când lupul e pastor.
Aceasta Doamnă mare, a Domnului mireasă,
Fierbinte la toți mater, odată consola
Pe tot carele plânge, s-o turmă d-oi aleasă
Și un pastor la lume și pacea anunța.
S-au dus timpii aceia; și Anticrist domnește,
Despot pe lumea-ntreagă, cu varga sa de fier.
Altarele distruge, cor umple și zdrobește,
Și țipete de sânge se-nalță pan’ la cer.
Se va deschide cerul, Cuvântul iarăși vine,
De vii și de morți jude. Și mii de heruvimi
Pe palmele de flăcări p-al omului fiu ține,
Și lauda răsună prin mii de serafimi.
Cea cu ochi mulți știința sunt iuții heruvimii,
Ce va mări pe omul și-l va reîntregi;
Și caritatea, pacea sunt blânzii serafimii,
În care cel ce geme atuncea va trăi.
Se vor scula și morții să stea la judecată,
Cuvântul va alege pe caprele din oi.
Popoarele sunt morții ce viața nu le-e dată,
Ce mintea le-nviază, le scoală din nevoi.
Iar oaia e săracul ce laptele își mulge
Și-și dă și a sa carne cezarului spurcat;
Și capra e-ngâmfatul satrap care o smulge
Și sângele i-l suge, când laptele-a secat.
Veți fi d-a dreapta, popoli, când va domni
Cuvântul.
Răbdare, că într-însul cei umili vor trăi,
Și-a voastră moștenire va fi atunci pământul;
Răbdați, n-ardicați brațul, că pacea va domni.
Și când e-ntre voi pace, Cuvântul iute vine,
El numai după fapte va împărți și da;
Căci cumpăna dreptății în dreapta sa el ține,
Și fapta-n ea atârnă, și fapta va lua.
Sudați, despicați brazda, nutriți lenea ce zace,
Dați pâinea voi și vinul, le dați la câți le cer;
Că sacra-va laboare îndată se preface
În sângele și carnea a Domnului din cer.
O, farisei! pierit-a a voastră-mpărăție,
Când va veni Cuvântul nu-l veți mai condamna;
Cu glorie el vine și vine cu tărie,
Pieri-va răutatea când el va domina.
S-au dus zilele voastre, zile de asuprire,
De dol, de nedreptate, de crime, vulpenii,
De ură, de discordii, de sângiuri, de murire,
Căci va domni viața, și morții vor fi vii.
Așa se roagă omul către cerescul tată:
„Vie împărăția și fie voia ta!”
Căderea voastră-așteaptă credința cea curată,
La cer aceasta strigă, și cerul îi va da.

Areopagul Bestiilor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Un lup odată se plângea tare
Că, de ce merge, lumea se strică:
Bestie mare,
Bestie mică.
Azi e totuna, ori lupi, ori miei
Grele prefaceri! Timpi și mai grei!
Că pe el, lupul, toți îl înjură
Și toți cu totul îl pradă, -l fură
S-apoi când e o vulpe de rea reputațiune,
D-o viață prea urâtă, ce nu se poate spune,
Și, culme peste toate,
Vecina, din păcate,
Îl fură, blestemata, întocmai ca un frate.
Și n-o mai poate duce cu portu-i cilibiu,
Căci marea-i pațientă îl bagă-n iad de viu.
Făcu, dar, petițiune,
Cu foc și rugăciune,
P-o limbă reformată,
Și trase-n judecată
Și el, ca națiunal,
Pe vulpe-n tribunal,
Compus, ca niciodată,
D-un urs cu brânca lată,
D-un bucefal-pardos,
D-un zgriptor și cocoș;
Era s-un ’rangutan,
Era și un curcan:
Toți judeci ca aceia, înalt areopagiu,
De bestii arbitragiu.
Petitia pornise pan lupul, să se plângă,
Și-n dreapta-și lua locul, iar vulpea — în a stânga.
Procesul era-n forme, avea și avocați,
Tot zmei de doctorați
P-o limbă bestială
Ce-i zic și națiunală,
Erau și speptatori,.
Aptrite și actori;
Vorbea d-un reglemânt,
Scotea s-un testamânt
Pe limba bestială,
P-atuncea națiunală.
“Princip! proprietate! ” nea lupul înainta;
“Frăție! libertate! ” lea vulpea declama.
“Justiție! ” “Mpilare! ” “Virtute! ”Strambatate! ”
“Ba cauza! ” “Ba gașca! ” “Minciune! ” “Veritate”
“Martiriu, abnegații! ” “Desfrâu, ipocrizie! ”
“Ba Dumnezeu mă știe! ”
“Ba binele comun! ”
“Ba binele străbun”
Ba lupul și d-onoare cu dinții se ținea,
Și până la candoare și vulpea întindea.
D-acestea talmeș-balmeș din ambe părți tună,
Spelunca de cicane, de vuiet răsună.
Batea cu l**a lupul, pe hoata fulgera,
Sărea, țipa și vulpea: “Calomnie! ”striga,
Și iarăși la martiriu, și iar la libertate,
Și iarăși la onoare, și iar la veritate.
Și vulpea, ca isteată,
A lupului trecute le da de tot pe față;
Ci de trecutul vulpii și lupul se înhăța.
Ajunsera, în fine, a-și arunca în nas,
Pe târnuite, pe râs,
Ultrage foarte grele l-a unuia domnie
S-a vulpii dibacie;
Ajunse pan’ să zică că lupii sunt rapaci!
Și lupul să întoarcă că vulpile-s cârpaci!
Atunci să fi văzut
Ce nu s-a mai văzut!.
Scot dreptul natural,
Scot dreptul criminal,
Ba dreptul zoologic,
Ba cursul patologic
Frăției medicale scotea și la patente,
Din cele mai potente,
Și dezvolta amarnic știința economică
Și arta hironomică,
Și drepturile toate, pe față și pe dos,
Din scoarța până-n scoarța retorice sofiate.
Demostene, Cicero ar fi rămas pe jos
Cu gurile căscate.
Nu prea știau de carte ai judici bestiali,
S-având cam pe a rânză pe zișii naționali,
Pe unul și pe altul întruna condamnara,
Sentința pronunțara:
“Tu minți, jupâne lupe, când ne vorbești d-onoare,
Că n-ai princip, nici lege;
Și tu, vulpe, de unde ieșisi cu a candoare?
Pe amândoi să-i lege!
Furatele de vulpe de lup s-au fost furat,
Văzute-nvederat,
Și toate să s-aducă aci în tribunal.
Articolul — cutare — din dreptul bestial
Le da neapărat,
Dup-al naturii curs,
La zgripsor și la urs.
Cocoșul și curcanul,
Precum și ’rangutanul,
Precum și bucefalul vor fi de mărturie,
Să puie-aci pecetea, precum ca să se știe. ”

Poezia

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Din ceruri descinsută, a mea candidă liră
N-am atârnat vreodată la poarta de-mpărați;
Când însă-ale lor fapte venind o-nsuflețiră,
Din secol pân’ la altul etern au fost cântați.
Virtutea prin puterea-mi devine o ființă,
Ca zeu pre pământ are și templu, și altar;
Și viciul, din contră, din neagra locuință,
Cu scoarța lui de rele, e fătul lui Tartar.
Istoria prin mine ia chip, se-nființează,
Și libertatea mumă a fericirii fac;
Eu timpului dau aripi, prin mine el viază,
Și-n candidă fecioară eu pacea o prefac.
La câmp și la cetate, în noapte și în rază,
În carceri, pe ruine, pe oamenii mari cânt;
Conserv ale lor nume în secoli de viază,
Fac vie-a lor țărână, dau suflet în mormânt.
Fu noapte, și acuma, când soarele răsare,
Venii eroii voștri în lume-a celebra;
A lor țărâna sacră la vocea mea tresare.
Și dacă dormiți încă, cel mort vă va-nvia.
Târgoviștea e templu l-a mea călătorie
Și pe-ale ei ruine în pace mă așez,
Și lupte valoroase pe-ntinsa ei câmpie,
Și fapte mari, victorii naintea mea le văz.

Visul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

I
O altă auroră în sufletu-mi lucește,
Rază necunoscută d-a altor lumi zori;
Ochii mi se deschid și-n ochii mei zâmbește
Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.
Veacurile, viața-mi ca nopți se strecurară,
Și-ncovoiat pe groapa-mi o văz că s-a deschis
Și-mi face loc printr-însa să trec preste hotară —
E poarta veciniciei!.. și mă deștept din vis!.
Fruntea-mi albită toată către pământ se lasă,
Brațele-mi rezemate toiagul meu apasă;
Iar sufletu-mi se-ntoarce și cată-napoi..
O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?..
Dar ați trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
Era mai dinainte să vă-ntreb pe voi.
II
Ce noapte variată! ce groaznică vedere!
Stai! Îmi aduc aminte: în vis eu mă făceam
C-aș fi fost prunc, îmi pare, și fără griji, durere,
În casa părintească cu grijă mă creșteam.
Trei frați ce avusesem părinții mei pierdură
Și rămăsesem singur cu-al lor fierbinte dor;
Trei fii creștea în mine tânara lor căldură
Și le zâmbea în mine toată nădejdea lor.
La vârsta mea, în chipu-mi c-o lungă suspinare
Ei se uită, și-n ele află asemănare
Acelor umbre scumpe ce ne-ncetat vedea.
Eu nu știam necazul, nu cunoșteam mâhnire,
Lipsa-mi era străină, și-orice nenorocire;
În brațul îngrijirii răul nu îndrăznea.
III
Dar visu-și schimbă fața, se prefăcură toate
Și parcă de când lumea părinți nu am avut;
Simții cruzimea sorții în recea străinătate
Și mă văzui în lume pustiu, necunoscut.
Ai mei mă părăsiră; p-a mea copilărie
Grijile dau năvală, nevoia o cunoscui;
Se vestezi pe fața-mi oricare bucurie
Și-orice amar al vieții până-n fund băui.
În voile-ntâmplării, întru a mea sudoare
Îmi câștigam o hrană abia-ndestulătoare,
Împins de vântul sorții sub cer fără senin,.
Fără nici o povată și fară-adăpostire
În voia-mi ne-ndrăzneață și fără îngrijire.
Cât e de crud să te-afli între ai tăi străin!.
IV
Dar un năluc urmează, și visu-și schimbă fața.
Mă pomenii în drumu-mi tovarăș că aveam:
Pare că m-însurasem, și-amara mea viață
Cu o ființă dragă părtaș o îndulceam.
Cât o iubeam! și câtă simțeam eu fericire!
Eu o vedeam un înger chiar într-adins venit,
Nedezlipit tovarăș l-a mea nenorocire,
Ca să aducă pacea în sufletu-mi mâhnit.
Ce bunuri eu printr-însa, ce mulțumiri plăcute
Și ce simțiri fierbinte, plăceri necunoscute
În dragostele noastre din zi în zi vedeam!.
Prin ea mă făcui tată; simțirea-mi ador mită
Se deștepta l-ast nume; ființa-mi înmulțită
Se revie de focul prin care eu trăiam.
V
Visu-și mai ținea șirul, dar cu ceva schimbare.
Și se făcea că traiul-mi ceva se mai leșni;
Vedeam în a mea casă bogată-ndestulare
Și-n preajma mea mulțime de lume-a se hrăni.
Mulțime de mijloace acum mi se-nlesniră,
Drumuri deosebite acum mi s-au deschis,
Și bunătăți, păcate, amestec se-nmulțiră,
Și mângâieri, și chinuri mă zvârcolea în vis.
Pe câmpul norocirii objetele-n sfadă,
Spini, flori, verdeață-amestec se-nfățișa grămadă,
Cuvânt, vedere, cuget.. în tot mă rătăceam.
Plecam pe cărări netezi și foarte-ntortoiate;
Stam să-mi mai iau odihna, și gânduri amestecate
Mă îndrepta-n picioare, m-oprea.. și iar porneam.
VI
Dar visu-și schimbă fața, și iarăși lângă mine
Văzui acea ființă ce-atâta o iubeam.
Dar ce fel de schimb magic la ochii mei îmi vine!
P-acea ființă scumpă eu n-o mai cunoșteam.
Pare că era rece l-adânca mea durere;
O, taină-ngrozitoare, abia îmi răspundea!
Căutături fatale avea a ei vedere,
Și când vorbea, ca trăsnet în sufletu-mi izbea.
Ca cugetul, ca umbra era nedezlipită,
Vrăjmașa pe odihna-mi era neîmblânzită;
Zicea că mă iubește, și-n dragoste-i turba.
Ura-i îmi era pace și dragostea-i osândă,.
Rece-ntr-a ei mânie și foc când era blândă;
Ce-amestec și într-însa, și-n mine volbura!
Eu o iubeam, — o groază mă trăgea-napoi;.
Ea era a mea viață! și ce viață-ngrozitoare!
Voiam.. Dar pentru mine nu era voi,
Vream s-o urăsc.. mi-era o muncă-omorâtoare.
Îmi imputa vini ce nu le aveam;
Așteptam osânda la orice faptă mare;
Eram bănuit chiar când mă smeream,
Ș-apoi, împăcată, era iertătoare.
Spaimă-n mine intrase,
Bănuiala mă cuprinsese,
Sufletul mi se-nghețase,
Cugete rânduri neînțelese
Prin minte-mi repede vâjia.
Un chin, un iad, o muncă era a mea viață,
Demonul geloziei turbat mă sfâșia;
Veninul din rărunchii-i în veci mă otrăvea,
Năpasta îndrăcită rânjea pe a lui față.
În veci fără de moarte;
În veci se omora,
Se-ncolăcea-n toarte
Și-n veci mă blestema.
VII
Atunci eu lângă mine văzui două ființe
Nevinovate, -ntocmai așa precum eram;
Lor le era ocara a mele suferințe,
Și la acea năpaste mai rău mă chinuiam.
În veci a lor necinste mie mi-era durere
Și-n veci fără de voia-mi eu le eram fatal;
Însă tovărășia mi-era o mângâiere
În muncile-mi schimbate în locul infernal.
Prieteșug în mine curat se-nsănuieste,
Și locul de osândă nu mă mai îngrozește,
Un rai îmi era însuși al închisorii sân.
Dragostea ce se naște în muncile robiri,
Prieten din necazuri, părtaș nenorocirii,
Sunt însăși curăția, și vecinice rămân.
Îmi era drage aste ființe,
Îmi era scumpă a lor vedere;
Mi-era un balsam l-a mea durere;
Cele din ceruri dulci cunoștințe
Era mai slabe decât a mea.
Trăiam în ele, și-a mea viață
Mi-era nădejde și fericire;
Dumnezeu însuși și omenire
Slăveam fanatic în a lor față,
Ș-a mea-nchinare mă fericea.
Raiul credinței, acel ferice,
Binele-acela fără de nume,
Acea viață din ceea lume
Care nădejdea în fund ne zice,
Toate prin ele eu le visam.
Acea din ceruri sfântă căldură,
Dragostea însăși, blânda credință
Pusese-n mine a lor ființă
Și-a lor faguri într-a mea gură,
Și-al lor nume eu răsuflam.
Inima-mi toată în infocare
Vulcanul Etna însuși era,
Insula-n valuri statornic sta
În viforoasa, muginda mare,
Unde-acel nume era înscris.
A lor ființe se prefăcură
Una-ntr-un dulce, blând serafim,
Alta c-o sfântă, repede-arsură,
În paznic strașnic, bun heruvim.
Unul d-aproape era-mpăcare
Și mângâiere la ce lucram;
Alta de cuget sfântă mustrare
Îmi zicea vina și mă-ndreptam.
Geniuri două mântuitoare
A mea visare le-nfățișa;
A minții mele sfătuitoare,
Ele în viață mă îndrepta.
Astfel gândirea-mi cea adâncată
În visu-mi dulce mi le forma;
Dar o schimbare neașteptată
Goni nălucul ce mă-nșela.
VIII
În sfântul meu nesățiu, delirul meu cel mare,
Pe dragile ființe ardeam să le privesc,
Și s-aprindea în mine o naltă infocare
De ele să m-apropii și dorul să-mi vădesc.
Ele fugeau de mine și-n veci mi-erau de față,
În veci eu după ele eram neobosit;
În goan-ostenitoare ele mi-erau povată,
Dar să le-ajung vreodată în veci mi-a fost oprit.
Fantome de nădejde, ființe-aeriene
Și fără de amestec cu cele pământene!
Cu mintea-mi cea hrăpită semeț mă-ntrăripam.
Ele zâmbeau la râvna-mi și-mi imputa-ndrăzneala,
Poruncitorul deget îmi arăta greșala.
Nebun d-a mea rușine, mai repede zburam.
IX
Dar fără veste-odată un trăsnet șerpuiește
Răsar, și lângă mine văz mort unul din fii.
Eu mă deștept de cuget! și cugetu-mi vorbește:
„Oprește, îndrăznește! la muma lor să vii. „
O văz iar lângă mine, galbenă, vestejită;
Ea nu era schimbată, ci eu m-am fost schimbat;
În inima-mi rebelă o ură umilită
P-ascuns se furișase s-adânc s-a fost cuibat.
O vină-n veci aduce o vină și mai mare,
Ș-o patimă pe alta și mai sfâșietoare,
Ș-a lor năvală este șiroi pustiitor.
Iar omu-n întuneric pipăie, șovăiește;
Râpa e sub picioare, omul se prăvălește.
Astfel păcatul este viclean ș-amăgitor!.
X
Mă pomenii în casa-mi, și visu-și schimbă fața,
În sânul casei mele eu mă vedeam străin:
Tot nu ținea de mine, și însăși a mea viața.
Rece, fierbinte-n toate, totul mi-era un chin.
Voiam să-mi vin în sine-mi din lunga-mi rătăcire;
Cerui să-mi văz copiii; dar nu erau mai mult.
Un dor fără de moarte izbi a mea simțire
Și numele de tată eu îngânat l-ascult.
Alte ființe scumpe văzui pe lângă mine,
Al lor zâmbet la rana-mi făcea un mare bine,
Ș-ast schimb de mângâiere mai rău mă sfâșia.
Parcă simțeam în mine o slabă bucurie,
Dar cugetu-mi pierduse tânăra-i curăție,
Pacea cea veche-n sânu-mi mai mult nu locuia.
XI
Voiam să-mi sparg veninul, să uit cele trecute;
Munca îmi era dragă, ca uriaș munceam;
Roduri scotea-nsutite puterile-mi pierdute:
Folosul l-aveau alții, eu lipsa dobândeam.
Petreccri înțelepte, aflări ingenioase
Mintea-mi prea obosită grămadă izvodea,
Ș-a tristului meu suflet icoane credincioase
Ispravi avea destule, dar șir nu mai ținea.
Lumea se-nvățase să m-aibă pentru sine,
Și orice obosire sau muncă pentru mine
Mi-era o mare vină —și aspru m-osândea!
Mi-era păcat de moarte oricare slăbiciune
Și fapte-obicinuite oricare fapte bune;
Un rob străini și rude al lor mă socotea.
XII
Dar visu-și schimbă fața. Cu cruda a mea soarta
Pare că mă-mpacasem ș-odată iar văzui
Pe heruvimu-acela l-a fericirii poarta,
Schimbat în negru înger, și nu-l mai cunoscui.
Ce spaimă de-ntuneric! ce iazmă-ngrozitoare!
Viclean ascuns, fatarnic, împelițat Satan.
Un duh semeț de vrajbă, turbat de răzbunare!
Șarpe îi era limba, pe cinstea mea dușman!
În faptele-i spurcate era însuși păcatul,
Sub masca de virtute vedeai pe vinovatul;
În veci dup-ale sale și umbra-i bănuia.
Ardea să-l crează lumea de cinste, curăție,
Și lumea-l vedea-ntocmai ocara, viclenie;
Și când afla că-l știe, atuncea se-ndrăcea.
XIII
Parcă era femeie.. trăsuri amestecate
Se gâlcevea pe fața-i de nevoiaș bărbat:.
Lungă, lungă, subțire și oase înșirate,
O sprintena momaie forma grozavu-i stat.
Ochii îi erau negri ș-un foc în ei de sânge,
Sub ei un nas ung, groaznic umfla fatale nări;
Gura-i, un iad de largă, voia cochet a strânge;
Scalambu era-n fața-i, în trupu-i, în mișcări.
Galbenă și uscată fața-i cea lunguiață,
Până la urechi buza-i d-ocară-nveninată,
Un rumen de strigoaică în veci se-mprumuta.
Picioare de insectă ce foametea vestește,
În veci nesățioasă cu cinstea se hrănește
De la străini și rude, far-a putea-o da.
XIV
Visu-și mai ținea șirul, dar cu ceva schimbare;
Ș-ast înger de-ntuneric în veci mă ispitea,
Spion faptelor mele ardea de răzbunare
Și-n tribunalul lumii pârâș mă osândea!
O sfântă hotărâre m-arma întru putere
Să rabd asta ispită. Dar, Doamne! ce văzui?
Ast duh de răzvrătire era însuși muiere,
Și nici o deosebire de drac nu cunoscui!
Să aibi în veci de față o singură idee!
Să știi că a ta taină e-n mâna de femeie,
Și ea să te supuie în spate-a o purta!.
Adevarat ușure, n-aveam vreo povară;
Dar greu e s-aibi asupra-ți femeia cea ușoară
Și-n voile-i vrodată să nu poți a intra!.
XV
Aduse întâmplarea și visu-și schimbă fața;
Taina-mi nu mai fu taină, povara scuturai;
Pare că eram slobod, voii să-mi schimb viața,
Dar nici o fericire mai mult nu mai aflai.
În oricare-a mea faptă eu n-aveam mângâiere,
În oricare prieten aflam ascuns vrăjmaș,
În orice om o spaimă, în mine o durere,
O vecinică osândă chiar într-al meu lăcaș.
Urâsem omenirea în câți îi cunoscusem
Și mi-era drag tot omul pe care nu-l văzusem,
Și decât toți pe mine mai mult mă osândeam.
Mă-nvățasem vina ca să mi-o dau tot mie;
Ast obicei cu lumea m-avea întru frăție
Ș-apururea cu mine făcea de mă-nvrăjbeam.
XVI
Trecutul pentru mine ștersese-orice părere
Și orice suvenire adânc mă sfâșia,
Iar viitorul groaznic îmi prevestea durere;
Nădejdea mă urâse, încât nici m-amăgea.
Vream să desfac cu lumea oricare legătură,
Să fiu slobod în toate, să fiu numai al meu,
Dar mă ținea într-însa o singură făptură
Ce-mi răsfrânge-a în lume pe însuși Dumnezeu.
Taina aceasta vecinic la om nu va fi zisă:
În inima-mi zdrobită în flăcări este scrisă,
Ce și-a ei țărână în veci o va-ncălzi;
E scrisă într-o limbă aci necunoscută
Pe inima-mi ce geme și care-n veci e mută,
Și singur numai mie mi-e dat a o citi.
XVII
Lumea îmi era dragă; privată mea viața,
Când veselă, când tristă, într-însa petreceam;
Dar perspectiva lumii își pierde a ei față
Privind-o de aproape precum eu o priveam.
Amestecu-ntre oameni te-neacă de-îmbulzire
Și dacă de la dânșii nu iei vinile lor,
Silit a-ntoarce răul l-a lor nedreptățire;
Dar paza personală te face bănuiitor.
Și rea e bănuiala! un vierme al vieții
Ce n-ascultă cuvântul, nici liniștea poveții!
Omul supus la dânsa în veci e ticălos.
Greșita cugetare ce-aduce fericirea
N-o schimb pe adevărul ce-mi stinge nălucirea,
Ș-un ideal ferice mi-l surpă de tot jos.
Pe aripile vremii zbura și-a mea viața,
Cu vârst-a mele patimi pășind se potolea;
Dar vițiul spre seară crește de dimineața,
Și vițiurile mele cu vârsta se marea.
Ce n-aș fi dat să-ntâmpin știința bărbăției,
Să-mi lumineze viața tovarășa deplin
Cu-ncrederea aceea a nevinovăției
Și-al copilărie-mi blândul acel senin!
Râvna mi se stinsese, în toate eram rece,
Primejdie ori pace știam că-n rându-i trece.
A fi rău mi-era silă, și bun — din obicei.
Întreaga fericire, cereasca-mpărăție,
Au câștigat-o pruncii ș-a minții sărăcie;
Acum, spre umbra morții, acea făclie cei.
XIX
Dar o lumină sfântă la ochii mei îmi vine,
Ascunsuri se descoper la slabele-mi vederi;
În slava-i adevărul s-așază lângă mine;
Visul își schimbă fața, și nu mai văz păreri.
În aste adevăruri văz o vicleană spaimă
Care din iad ieșise atât a m-amăgi,
Care c-o nepătrunsă și-ngrozitoare taină
Atâta fără preget în veci mă ispiti.
În urmă ca o groază la față se schimbase.
Și toată-asemănarea în iazmă își luase
Trufașului acela bun paznic heruvim.
Ce groaznică ispită! ce-ndemnuri vinovate!
Dar recunosc în urmă p-adevăratul frate
Frumosului meu, blândul și dulce serafim.
XX
O altă auroră în sufletu-mi lucește,
Rază necunoscută d-a altor lumi zori;
Ochii mi se deschid și-n ochii mei zâmbește
Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.
Veacurile, viața-mi ca nopți se strecurară,
Și-ncovoiat pe groapa-mi, o văz că s-a deschis
Și-mi face loc printr-însa să trec preste hotară.
E poarta veciniciei!.. și mă deștept din vis!
Fruntea-mi albită toată către pământ se lasă,
Brațele-mi rezemate toiagul meu apasă,
Iar sufletu-mi se-ntoarce și cată-napoi..
O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?
Dar ați trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
Era mai dinainte să vă-ntreb pe voi.

O Voce

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

La Ecaterina Ghica.
Voce-auz, voce de pace,
Şi orice durere tace.
Eolian instrument,
Inima-mi vibră, tresare
Într-o mistică mişcare
În fericele-i turment.
Voce-auz, voce de pace,
Şi orice durere tace.
Când deşteaptă bucuria
Când dulce melanholia,
Când al îngerilor dor;
Când consolă haritatea,
Când aprinde pietatea,
Când acel divin amor.
S-aude voce de pace,
Şi orice durere tace.
Undele de melodie
Legănând sufletu-mbie
Către ţărmii celestini,
Şi aude întonare
D-o serafică cântare
Sărbătorilor divini.
Voce-auz, voce de pace,
Şi orice durere tace.
Eşti frumoasă, eşti senină,
O, cerulee lumină
Din cei ochi inspiratori,
Eşti divină, -ncântătoare,
O seraf-privighetoare,
Ce încânţi nemuritori.
Voce-auz, voce de pace,
Şi orice durere tace.

Depărtarea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

(Paolo Rolli)
Singurică şi umbroasă,
Dumbrăvioară, -n tine viu
Trista-mi inimă noptoasă
În repaos să mi-o ţiu.
Orice-obiect ce altu-i place
Eu îl văz posomorât;
Am pierdut dulcea mea pace
Şi eu însumi m-am urât.
Nina mea, frumosu-mi focul,
E aci! Dorul mi-a spus.
Vai! o caut în tot locul
Şi ştiu singur că s-a dus!
Câte ori, frunze iubite,
Umbra voastră-o coperi!
Curs de ceasuri fericite
Cât de repede fugi!
Spuneţi, spuneţi, drage unde,
Voi vedea-o eu sau nu?
Vai! dar eco îmi răspunde
Şi îmi par’ că zice: nu!
Simt o dulce murmurare,
Un suspin poate va fi;
Poate-a zâne-mi e oftare
Ce îmi zice: va veni.
Vai! e râul ce se frânge
Printre stânci lăcrimător,
Şi nu murmură, ci plânge,
Că-i e milă de-al meu dor.

Epitaf

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

În inimă ca piatra pitit câștigul zace,
Mormânt în toate vrednic d-un astfel de crud mort.
Să-i fie de pomană lăscaia lângă ort
Și zacă în uitare, să aibă lumea pace.

Mihaida

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Fragment epic.
CÂNTUL I.
Cânt armele române şi căpitanul mare
Ce-mpinseră păgânii şi liberară ţara,
Răzbunătoare spaimă luciră peste Istru,
Peste Carpaţi trecură de glorie-ncinse
Şi toţi românii-ntr-una uniră subt un sceptru,
O acvilă, o lege, cum are ca să fie.
În van o crudă soarte i-alungă nempăcată,
În van conspiră iadul să-i ţie-n întunerec
Ş-asupra lor trimite fatala dezbinare
Şi uneltiri străine ş-împerecheri civile,
Căci Domnul îi protege ş-îi ţine peste secoli
Şi i-a ales să-şi facă din ei tărie mare.
O, muză-mbărbătată ce-n Elicon n-ai nume,
Ce soarele dreptăţii te-ncinde şi te-nspiră!
Mută să fie buza profană ce te cheamă
Să amăgească omul şi cerul să insulte.
Severă deitate, a crimelor pedeapsă,
Ce vizitezi pământul să deifaci pe oameni,
Să fulgeri tirania, să reîntregi popoare!
Eroica ta liră acoardă cu unirea,
Fă să-i auzi vibrarea a coardelor sonoare
Întinse-n negrul sânge tiranilor purpurii.
Tu dă semnalul, muză, la prima mea cântare,
În sânul meu revarsă mânia ceea sacră;
Aprinde-a mele versuri cu flacăra-ţi divină,
Şi voi aprinde inimi, voi deştepta românul
Să te aţinte-n faţă, să te cunoască bine.
Spune-mi, o, muză, toate eroicele fapte,
Profunda-nţelepciune bărbatului cel mare
Ce singur întreprinse şi fapta-ndependinţei,
Şi fapta de unire, cel cuget salutariu.
Cine este eroul ce, credincios al legii
Şi patriei, rempinse barbari ce şiroiară
Din Orient încoaci să-nnece libertatea,
Să stingă creştinismul şi lumea să subjuge
Subt oţelosul paloş şi oarba neştiinţă,
Sforţând-o să îşi plece genunchii spre-nchinare
La un răszeu de sângiuri, uitând pe Zeul păcii,
Pe zisa inspirată unui profet fanatic?
Mihai cel Mare, domnul românilor şi fală!
P-acela cânt, ş-ajută să bucin a lui fapte.
Mult s-a luptat eroul cu braţul şi cu mintea:
Multe nevoi învinse, varii nemici d-afară
Şi mai fatali din întru, şi soarta nempăcată
Pare c-o abătuse din lupta prelungită,
Parcă-şi aflase omul s-o-nveţe să respecte
O naţie celebră.
Întreagă România gemea de ani atâţia
Subt jugul sângeratic osmanului feroce.
Fatală şi rea cobe-ncepuse Demiluna
A se-nălţa lucindă pe Dacia smerită.
Şi glasul mueginiu, în zi şi-n miezul nopţii
Svola purtat de vânturi ca arpă infernală
De crivăţ şuierată, şi răsuna profetic
Înfiorând creştinul în empia chemare
A numelui sinistru, ţipând: Allah! altá hu!
Cambana solemnelă cu totul amuţise
Pe lângă-aceste hule, blasfeme inspirate;
Şi ruga pietoasă, ascunsă, spăimântată,
Abia cuteza, mută, pe Crist să mai adoare.
Pălită era crucea şi razele ei triste
Ca domnul zilii-ntocmai când, în uimirea lumii,
A umbrelor regină se pune înainte-i
C-o sfaţă infernală ca să însufle spaima
La inime credule pământului în doliu.
Averea cumpătată şi însuşi neaverea
Săteanului nemernic se spulbera din casă.
Nici pasăre, nici vită, nici fructul muncei sale,
Nici timp, nici loc, nici viaţa n-avea în siguranţă;
N-avea să-şi plece capul, cu ce să-şi ducă traiul:
Fugar, fără colibă, îşi blestema fiinţa;
Iar stabil, adăpostu-i chema crudul nesaţiu:
Domn, sclav, clăcaş, totuna; averi erau pericol
Şi lipsa era foame, frig, tremur, agonie.
Copilul de la mumă ca mielul spre junghiere
Se-ngenunchea naintea beţiilor de sânge
De ianiceri sălbatici şi crunţi în a lor pofte;
Sau, încărcat de fiare, cu soru-sa-mpreună,
Era mânat să-mpartă ultragiul şi durerea
În locuri transdanubii, în domele ascunse
Dorinţelor sfăţate, orgielor păgâne.
……………..
Eternul preapotente, ce nalţă şi doboară
Rigate mari şi naţii, şi altele realţă,
Din tronul preatăriei cel mai presus de ceruri
Şi-ntins cât preatăria, în mijlocul de angeli
Subt ale cui picioare aceste fără margini
Domnii şi lumi de stele sânt pulbere de aur
Şi splendidă, ş-aprinsă, în spaţiu avântată;
Din ast tron ce coprinde nemărginirea toată
Şi orice stea e parte, divină adornare
A gloriei ce-ncinge întreaga-i majestate;
Cu ochiu-i ce provede şi-n clipă răstrăbate
Prin cristalinul spaţiu arcanele abise
Şi cele mai ascunse ce faţă-i stau nainte,
Se uită şi s-atinge l-atâtea varii chinuri
A ginţilor române, a ginţilor creştine
Ce gem subt împilarea nemicilor ai crucii,
Şi stavilă decretă acestui torent barbar
Ce, ca flagel al lumii, de multele abateri
Din calea cea prescrisă în legea sa cea sântă
Lăsase să izbească, s-ameninţe păcatul,
Ca să cunoască omul cât pierde când îşi uită
Amorul spre aproape, unirea către bine,
Frăţia într-un tată şi sclav face din frate;
…………….
CÂNTUL II.
…………….
În case-era-ntunerec; în sus, în capul scărei,
O surdă licurire din îngânată lampă
Îşi revărsa lumina în lunga intrătură
Şi arăta vederii bătrâni, gălbui păreţii.
La uşa de intrare a salei de ospeţe
Sta un fecior din casă cu mâna sa pe cheie.
În fund, în fundul salei, un pat cât ţinea latul;
O scoarţă purpurie în late vergi florate,
Ţesută de băneasa, sta-ntinsă în tot lungul,
Şi atârna la vale stufoşi şi mândri ciucuri;
Şi laviţi prelungite în dreapta şi în stânga
Roşea într-o dimie întinsă-n ţinte albe,
Ţesută iar în casă. O tavolă rătundă
Şi mare sta la mijloc, c-o stofă belicoasă,
Cu grei de argint ciucuri; o cruce sta pe dânsa,
Cu tot, de tot de aur; o carte fericată
În smalţ şi nestimate, şi luminări trichellii,
O vargă pastorală şi sacrele vestminte,
Pontificala mitră lucea naintea crucii.
În cap, în faţa uşei, un jeţ de nuc preaneted
Şi vechi din alte zile, cu perna, rezemântul
De catifea verzuie, cu ţinte pe el galbeni
Ş-auree-n jos funde. La răsărit, icoane
De la străbuni lăsate, ş-o candelă măreaţă
Ardea întru tăcere. În sus, deasupra uşei,
Însemnele băniei în arme-nchipuite,
Cu lănci între stindarde, în giurul unei perne,
Cu un toiag pe dânsa ş-o neagră gugiumană
C-o penişoară albă; şi două steaguri drepte
Drapa băneasca uşă. În partea cea din stânga
Era două coloane masive, de stil moric.
Din una pân’ la alta, o vargă de fier groasă
Ş-o draperie deasă de dânsa suspendută,
Cu ciucuri şi cu funde, ţinea uşor intrarea
Cea largă, spaţioasă, formată-ntre coloane.
Un alt fecior din casă, nepot de sor’ lui Manta,
Aci lângă cortină întroducea pe oaspeţi
În stanţa afundată, trecând prin întrătura
Ce deschidea cortina. Aci sta banul Udrea,
Bătrânul banul Manta şi banul al Craiovei,
Mihalcea belicosul, şi vornicul Dumitru,
Şi Mircea cel hotarnic, Mirică logofătul,
Isar şi Teodose, mintoşi logofeţi ambii,
Vistierii Dan şi Pană, spătarul Vintilică,
Spătarul Văcărescul şi aga Vitejescul,
Şi aga Luca-Lungul, şi Radul Bărcănescul,
Tustrei fraţii Buzeşti, Calofirescul Radul,
Şi capul lor, păstorul Eftimie zelosul.
Era-nvestiţi cu toţii ca-n zile de paradă:
Îmbrăcătura strâmtă, îngust găitănată,
Intra în cizme galbeni ce zornăia în pinteni.
Pieptare pe corp strânse în găitane late,
La căpătâi cu nasturi; pe umeri chepenege
În copce d-argint prinse, cu fir de tot cusute,
Pe margini cu hârşie, lovea-ntr-o parte coapsa.
D-o bellică cintură ce coprindea mijlocul
Într-o curea cu ţinte, cu zale aurite,
O sabie-appendută suna-n toată mişcarea.
De gât decora pieptul coloana cea de aur,
Cea rămăşiţ-antică de cavalerii Romei.
Pe spalte cădea plete din mica gugiumană
Şi pusă la o parte, cu fundul lăsat roşu.
Iar banii-avea pe umeri, în loc de chepenege,
Un lung şi splendid conteş; la mijloc cingătoarea
Mai lată de mătase, cu două mari, rotunde,
Masive, d-aur copce, ş-o pană-n gugiumană.
Iar chiriarhu-n straie de lână umilită,
Ş-o glugă monahală acoperea cărunte
Şi cuvioase plete, căci pân-atuncea încă
Gâmfarea bizantină nu corupsese clerul.
„Rău se-ncuibă păgânul în ţară, badeo Udreo!
Suspină vechiul Manta; mult s-au stricat boierii!
Ce moliciune mare e-n dumneavoastr-ăi tineri!
Pe când eram eu june ş-aleserăm cu toţii
Din Afumaţi pe Radul, când paşa din Nicopol
Venea ca bei al ţărei, cinci bătălii tot una
Avurăm cu păgânii şi-nfrânserăm trufia
Spurcatului Mehmet-bei. Ce foc era pe ţară!
Cadiu în tot oraşul! Turcime în tot satul!
Junghieri şi pradă mare! Era turbaţi păgânii.
Junimea boierească p-atuncea avea sânge;
Cu mic, cu mare, ţara era în arme toată
Şi mi-ţi făcea pe turcul să ne respecte dreptul.
Turcii d-acum sunt loaze, borfaşi, suferiţi trântori.
Câţi cugetaţi să fie cu toţii-n toată ţara? ‘
„Sunt mulţi, ucigă-i crucea! răspunse Dan vistierul;
Vro trei mii rămăşiţe de la domnii trecute,
Ce-n voie de nevoie, prin oarba nepăsare
Şi moalea cârmuire, rămaseră în ţară
Ca negustori, să zicem, şi-n faptă ca locuste.
Pe lângă ei veniră pungaşi cu punga seacă,
Acei ce-mprumutară pe hoţul de Lisandru
Să-şi cumpere o ţară ca s-o poată vinde;
Şi spre-a-şi lua iar banii, luară în arendă
Veniturile ţărei cu oameni dimpreună.
Şi datoria-aceea e rea, mare cangrenă,
Din zi în zi tot creşte, se tot mulţesc datornici,
Se-nfipseră în ţară ca lipitori mârşave
Ce nu le mai smulgi altfel fără să rumpi şi carnea. ‘
…………….
Cu toţii trec în stanţa intrării şi vecină
Cu sala solemnelă. Ban Manta face semnul,
Feciorul trage coarda, cortina se deschide..
Boierii împreună văd toţi pe însuşi vodă!
Toţi răpede pun mâna şi-mpumnă strâns mânerul;
Dodată-ndoit cuget ca fulger îi străbate:
Şi trădământul negru, ş-a planului plinire.
Ardea făclii sacrate, splendoarea era mare;
Uimiţi erau boierii la umbră de lumină.
„Încoa, boieri! le zice asigurat eroul,
Cu voi aveţi un frate ce stă naintea crucii,
Simbol creştin de chinuri, de moarte, de martiriu
La care el se-nchină spre mântuirea ţărei.
Curagiul ce vă-nsuflă, ardoarea generoasă
Şi piepturi credincioase şi braţele române
Îmi sunt prea necesarii la multa mea voinţă
Şi fapta ce-ntreprindem.. Veniţi: eu sunt al vostru,
Şi voi a mele scuturi. Pe sântul evangeliu
Eu vă anunţ de bine: o soartă ne aşteaptă
Ş-o glorie comună. Veniţi, c-a mea chemare
Vă adună aicea. ‘
„Dar, fiilor, prorupse Eftimie zelosul,
Prepusuri la o parte! e mare domnul ţărei:
Această adunare ş-unire într-un cuget
Nu este a mea faptă, e planul său ce însuşi
L-a conceput în Domnul; el însuşi mă trimise
Şi-mi dete-nsărcinarea să vă cunosc virtutea
Şi dorul pentru ţară. ‘.
Tu, muză, spune-mi svolul, entuziasmul mare
Şi focul ce s-aprinse în inime române,
Ce rechema acuma senaturele Romei,
Ce se lupta cu soarta şi-ntemeia mărimea
Împărătesei lumii. Răpiţi era boierii
În marea bucurie: li se părea-nceputul
La fericitul termin. A lor minte străbate
Pe aripe de flăcări în glorioasa cale
Ce Duca le deschide. Vin toţi în giurul mesei;
Ban Manta-aduce steagul cu acvila romană,
Cruceată-mpărăteasă, cu Constantin augustul
Ce-ardică-n triumf crucea cu mamă-sa Elena:
Semn mare că triumfă cel închinat la moarte.
Cu tarea-i mână stângă eroul scoate brandul
Ce fulgeră-n tot latul şi punta o depune
Pe masă spre-nchinare. Ia steagu-n mâna dreaptă.
Trag săbii toţi boierii, şi şuieră oţelul,
Şi punta se depune respectuos pe masă,
Onoare de oşteni.
Ce semăna eroul, o, muză sinaită
Ce-ncorporaşi într-una poporul Israel,
Dând naţiei un nume, un suflet ş-o viaţă?
Fiinţă muritoare pe Mihail-arhangel
Nu l-a văzut vrodată cu sabia de flăcări
În mijlocul de angeli când jură-n cer credinţă
Şi curăţă-empireul de impiile duhuri.
Imaginaţi acuma pe Mihail al nostru,
Cu gladiul în mână între române piepturi,
Că jură răzbunare şi curăţirea ţărei
De crimele păgâne, şi veţi putea-nţelege
Cereasca curăţire, pe cât poate icoana
Material aduce ideea spirtuală.
Păstorul ia în mână făclie arzătoare.
Şi-ntr-însul intră spirtul cel dătător de viaţă
Popoarelor căzute.

Şarada

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Capu-mi e o trăsură din cele de folos,
Mijlocu-mi priimindu-l nu vei umbla pe jos,
Iar coada-mi, o ştii bine, e grozăvia mării,
Şi tot eu pentru tine sunt timpul desfătării.

Serafita

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ești dulce ca viața, și viața fără tine
Nu are nici valoare, nici rație d-a fi.
Tot ce e om și știe vedea-ntre rău și bine
Dă viața să te aibă, preferă a muri.
Ești bellă, căci ești fructul ieșit din preștiință
Ce oferi femeia în paradis la om,
Și preferi să moară umana-i neputință
Spre a gusta din tine, din al științei pom.
Ești bellă, Serafita, bellissimă-ntre zee!
Tu ești al frumuseței și gemă, ș-ornament;
Te văz și văz Olimpul, grădinele-empiree,
Ești fericirea lumii și centru-n firmament.
A cerului rugină, polară constelație,
În giurul tău gravită zei, universu-ntreg,
Pe calea propagării, pe calea de creație;
Ești misticul triang ce-ador și înțeleg.
Imaginea-ți mă-nfioară d-angelica extaze.
Nu e așa de dulce nici însuși primu-amor;
Tu ești a lui sorginte, viață ș-a lui baze,
Al divelor orgoliu, adornamentul lor.
Orgoliul Iunonii și Iris de speranță,
Paladiul Minervei, al Proserpinei foc,
Splendoarea Aurorei, a Vinerii baldanță,
Grădină înflorită l-al grațielor foc.
În sânu-ți se procree misterele intime,
Ardoarea părintească, amorul filial,
Fierbintea tinerețe, amorul conjugal,
O, mater tinerelă virtuților sublime!.
Din sânul tău emană blândețea, haritatea,
Tot ce e simpatie, or grație, or dor,
Tot legământul sacru ce strânge societatea,
Tot ce numim frăție, tot ce numim amor.
Din sânul tău emană simțirea-egalității,
Tot estrul care face din om un semizeu
Și însuși eroismul, tăria libertății.
Pandora ești, dilecto, cu verul Prometeu.
Ești vergina-ntre stele, ești Venus-Urania
În prima ta creare, și-un Iupiter gelos,
Voind a mă combate, comise parodia
Cutiei dezastroase. Malicios Titan!.
A! bellă ești, dilecto! și capellura-ți blondă,
De voluptate peplu, ca crinii lui Amor,
Cu buclele lui Phebu te-ammantă, te circondă
Electric radioasă. Te-acoperă, că mor!.
Coraliul e palid și rozele n-au soare,
Nici rumen n-au, nici lacrămi atâtea mii de flori
Pe lâng-a tale buze, umide, rumeoare,
Înamorat ridente, umbrite de fiori.
P-aceste buzișoare al său arc de coraliu
Amoru-a pus custode; și limbulița ta
Străbate ca prin lațe d-olimpian seralliu
Mai repede, ardente decât săgeata sa.
Aci află Amoru puterii sale locul
Din punta astei darde, sorginte de simțiri;
Din ast focariu sacru își împrumută focul
S-aprinză olocaustul divinilor uimiri.
La singura-ți vedere delirul creațiunii
Cu totul mă coprinde, mă simț zeu din atom,
Întreg realitate, nu fruct al ficțiunii,
Și fur din ceruri focul spre a crea pe om.
Sau daca ești, dilecto, acel viu tabernacol
Al templului vivente din coastă construit,
În verva Eloimilor, să dea primul oracol
Spre-a lumii populare, progresul infinit,.
Atunci eu în extaze, tremând în a ta față,
Sunt somnul sacerdote, eu consacrat deplin
Spre a deschide poarta ce duce la viață,
Eu execut misterul în sânul tău divin.