Gheorghe Dem Teodorescu – Versuri.pro

Ștefan Vodă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În oraș, în București,
La casele mari, domnești,
În curte la Ștefan Vodă,
Mare masă mi-e întinsă
Și de mari boieri coprinsă,
De boierii
Sfatului,
Stâlpii
Țarigradului,
Sfetnicii
‘Mpăratului.
Ei la masă ce mănâncă?
Numai știucă
Și păstrungă,
Și galbenă caracudă,
Cu pește dă-l mărunțel,
Mor boierii după el.
Din pahare ce-mi înghit?
Vinul alb și rumenit
De la vii
Moldovenești,
Din podgorii
Muntenești
Și din pivnițe domnești.
Dacă vorba
Contenește,
Foamea
Se mai potolește
Și mâncarea
Se sfârșește,
iară vodă ce-mi grăiește?
– Beți, boieri, vă ospătați!
Mâine-zori să vă sculați
Și frumos să vă armați,
Pe la brâne cu pistoale,
După mâini cu iatagane,
La picior cu sulicioare,
C-o să facem vânătoare
D-un voinic ce seamăn n-are:
Pân’ la fagul Miului
Din codrii Cobiului.
Să-i vedem fagu-ncărcat
Și de arme-mbrebenat,
Cu suliți și cu pistoale
Ce lucesc frumos la soare,
iar pe Miul spânzurat
Unde-o fi fagul mai nalt,
că-mi bate poterile
Și-mi scurtează zilele.
Beți, boieri, vă ospătați,
Mâine-aici să vă aflați!
Foicică salbă moale,
iată Calea, fată mare,
Surioara Miului,
Ce slujește domnului,
ea, pe dată ce-auzea,
Printre slugi se furișa,
La picior că mi-o lua
Și din fugă potrivea
Câte-un deal, câte-o vălcea,
Pân’ la codru d-ajungea;
iar în codru când intra,
Mâna dreaptă ridica,
Frunză de la fag rupea
Și-n guriță c-o punea,
De şuiera voinicește,
Ca s-o-nțeleagă frățește.
Miul, unde o auzea,
Înainte că-i ieșea
Și din gură mi-i grăia:
– Dar tu, surioara mea?
Neica nu te aștepta!
La mine de ce-ai venit?
Au haine ți-ai ponosit,
Au vodă mi te-a gonit,
Au ție ți-o fi sosit
Vremea de căsătorit?
Calea vreme nu pierdea,
Ci din gură mi-i grăia:
– Nici haine n-am ponosit,
Nici vodă nu m-a gonit,
Nici mie nu mi-a sosit
Vremea de căsătorit.
Ascultă de ce-am venit:
Aseară, la Ștefan Vodă,
Fost-a sfat cu mare vorbă.
Masă mare-a fost întinsă
Și de mari boieri coprinsă,
De boierii
Sfatului,
Stâlpii
Țarigradului,
Sfetnicii
‘Mpăratului,
Trimiși la domn cu solie
De la nalta-mpărăție:
Ș-au să facă vânătoare
Pân’ la fagul dumitale,
D-un voinic ce seamăn n-are,
Să-ți vază fagu-ncărcat
Și de arme-mbrebenat,
iar pe tine spânzurat
Unde-o fi fagul mai nalt!
Miul, unde-o auzea,
Din guriță-i răspundea:
– D-alei, surioara mea,
Nu știi că-s bală de drac
Și vin domnilor de hac?
Potecuța să-ți apuci,
Îndărăt să mi te duci
Și-n curte de mi-ei intra,
Să te faci a mătura;
Nimeni seama să nu-ți ia
C-ai lipsit pe undeva,
Și las’, că suntem știuți
Pentru turci și arnăuți!
Calea drumu-și apuca,
La domnie se-ntorcea,
iar Miul se-mpodobea,
Cărăruia c-apuca,
Ciobănaș că-mi întâlnea
Și din gură mi-i grăia:
– Ferice de cin-te-a fapt!
Și de cin’ te-a legănat,
Că mult o să-ți fie bine
D-ăi asculta tu de mine.
Să-mi dai gluga
Ciobănească,
Ca să-ți dau saia
Domnească;
Să-mi mai dai ciorecii tăi,
Ca să-ți dau șalvarii mei,
Verzui ca foaia de tei,
De nu trece glonț prin ei;
Dă-mi opinca
Țărănească,
Cu târsâna
Mocănească,
Și na-ți cizmele-mi de țap,
De țap de la capră stearpă,
Ce la apă mult mai rabdă;
Dă-mi căciula
Țurcănească,
Ca să-ți dau cuca
Domnească;
Și mai dă-mi cața
Pârlită,
Să-ți dau pușca
Ghintuită,
că mi-am pus în gând și eu
Să-nvăț meșteșugul tău.
Ciobănașul, d-auzea,
Din guriță mi-i grăia:
D-alei, doamne, Miule,
Miule voinicule,
Da-ți-oi toate Țoalele,
Țoalele și oile,
Să nu-mi scurtezi zilele!
Foaie verde ș-o-lalea,
Miul mi se ciobănea,
Cu oițele-mi pornea
Și-n pășune le mâna,
Tot prin albă
Colilie,
Unde fir de iarbă
Nu e.
Ștefan Vodă, când sosea,
Cu oastea,
Cu liota,
Pe voinic îl întâlnea
Și din gură-i cuvânta:
– Bună ziua, flăcăiaș,
Bună ziua, ciobănaș!
Ciobanul, cu blândă vorbă:
– Mulțumescu-ți Ștefan Vodă!
– De unde știi cum mă cheamă?
– După oaste luai seamă
Că ești domn la București,
În mulți ani să-l stăpâneşti;
Numele-ți l-am auzit
La biser’că pomenit,
că m-am dus la nchinătoare
În zile de sărbătoare!
Vodă-n Miul se-ncredea,
De cioban îl socotea
Și frumos îl întreba:
– Spune-mi mie, flăcăiaș,
Spune-mi mie, ciobănaș,
Știi tu drumul
Codrului
Pân’ la fagul
Miului,
Miului
Zglobiului,
Miului
Haiducului?
Iar ciobanu-i răspundea:
– Îl cunosc, măria-ta,
Dar să merg
N-oi cam putea,
că nu-mi pot
Lăsa turma.
Ștefan Vodă-i poruncea,
Dar ciobanu-i răspundea:
– Dacă vrei, lasă-ți oastea
Să-mi păzeasc-aici turma,
că sunt oile turcești,
Cu nimic nu le plătești,
Ș-apoi codrul se-ndesește,
Oastea nu-ți mai trebuiește,
că prin codru nu răzbește!
Ștefan Vodă s-amăgea,
Pe cioban că-l asculta,
După dânsul se lua:
El pe jos, vodă călare,
Pe potecă la strimtoare.
De mergea ce mai mergea,
Pân’ de oaste-l depărta
Prin rărișe
Mi-l sucea,
Prin cotișe
Mi-l cotea,
Prin răchite
Mi-l băga,
Și din gură
Mi-i grăia:
– D-alei, doamne, Ștefan Vodă,
Să mai ridici
Scările,
Să nu bați
Smicelele.
că d-or simți cetele,
Ne scurtează zilele!
Ștefan Vodă, d-auzea,
De groază se îngrozea:
Limba-n gură că-și mușca,
Sânge roșu că-mi curgea,
Pe caftan verde pica.
La fag, măre, d-ajungea,
Fagul de i-l arăta,
Ce vedea, se spăimânta,
că Miul ce mi-și făcea?
Mâna dreaptă
că punea,
Din tulpină
că-l scotea,
Cu tulpina din pământ
Să-i fie de șezământ,
Apoi sta cu el de vorbă:
– D-alei, doamne, Ștefan Vodă,
Asear-ai fost la beție,
Acuma ești la trezie.
Ai plecat la vânătoare
D-un voinic ce seamăn n-are,
Ca să-l arăți spânzurat
Unde-o fi fagul mai nalt.
că sunt voinic, ai văzut;
că sunt Miul, n-ai știut,
Dar la mână mi-ai căzut!
Apoi Miul ce-mi făcea?
Numai o palmă că-i da,
Paloș din teacă scotea,
Bucățele-l bucățea,
În dăsagi le așeza
Dăsagii pe cal punea,
Una bună că-i dedea
Și din gură mi-și grăia:
– Poartă-l și mort, bidiviu,
Pe unde l-ai purtat viu:
La slugile turcilor
Ș-ale arnăuților,
Nu-n calea voinicilor
Și-n codrul haiducilor!
Calul fuga c-apuca,
Pe potecă se-ntorcea,
Și la oaste când ieșea,
Boierii
Se minuna,
Sfetnicii
Se îngrozea,
Solii
Se cutremura
Și din gură ce-mi zicea?
– Lucrul nu prea e curat:
Calul lui vod-a scăpat!
Ia cătați în desăgiori,
C-or fi plini de gălbiori..
În dăsagi de se uita,
Ciozvârți de carne vedea,
Și pe fugă se pornea,
Dunărea de nemerea,
Peste Dunăre trecea,
Vestea-n Țarigrad ducea.

Toma Alimoș

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Foicica fagului,
La poalele muntelui,
Muntelui Pleșuvului,
În mijlocul
Câmpului
La puțul
Porumbului,
Pe câmpia verde, -ntinsă,
Și de cetine cuprinsă,
Șade Toma Alimoș,
Haiduc din Țara-de-Jos,
Înalt la stat,
Mare la sfat
Și viteaz cum n-a mai stat.
Șade Toma tolănit
Și cu murgul priponit
În pripoane de argint,
Și mănâncă frumușel,
Și bea vin din burdușel,
Și grăiește în ast fel:
– Închinar-aș, și n-am cui!
Închinar-aș murgului,
Murgului sirepului,
Dar mi-e murgul vita mută,
Mă privește și m-ascultă,
N-are gură să-mi răspundă!
Închinar-aș armelor,
Armelor drăguțelor,
Armelor surorilor,
Dar și ele-s fiare reci,
Puse-n teci
De lemne seci!
Închinar-oi codrilor,
Ulmilor
Și fagilor,
Brazilor,
Paltinilor,
Că-mi sunt mie frățiori,
De poteri ascunzători;
D-oi muri,
M-or tot umbri,
Cu frunza m-or învăli,
Cu freamătul m-or jeli!
Și cum sta
De-nchina
Codrul se cutremura,
Ulmi și brazi
Se clătina
Fagi și paltini
Se pleca
Fruntea
De i-o răcorea,
Mâna
De i-o săruta;
Armele din teci ieșea,
Murgulețul îi râncheza.
Până vorba-și isprăvea,
Burdușelul
Ridica,
Vinișorul
Că gusta
Și-n picioare se scula.
Ochii-și negri d-arunca,
Peste câmpuri se uita
Și departe ce-mi zărea?
Că-mi venea, mare, venea
Stăpânul
Moșiilor
Și domnul câmpiilor,
Manea, slutul
Și urâtul;
Manea, grosul
Ș-arțăgosul;
Venea, mare, ca vântul,
Ca vântul și ca gândul,
Cu părul lăsat în vânt,
Cu măciuca de pământ.
Pân’ la Toma când sosea,
Din guriță mi-i grăia:
– Bună ziua, verișcane!
– Mulțumescu-ți, frate Mane!
– D-ale, Tomo Alimoș,
Haiduc din Țara-de-Jos,
Înalt la stat,
Mare la sfat,
Pe la mine ce-ai cătat?
Copile
Mi-ai înșelat,
Florile
Mi le-ai călcat,
Apele mi-ai turburat,
Livezi
Verzi
Mi-ai încurcat,
Păduri
Mari
Mi-ai dărâmat.
Ia să-mi dai tu mie seamă,
Ia să-mi dai pe murgul vamă!
Toma, mare, d-auzea,
Din guriță-i cuvânta:
– Ce-ai văzut
Om mai vedea,
Ce-am făcut
Om judeca;
Pân-atuncea, mai fârtate,
Dă-ți mânia la o parte
Și bea ici pe jumătate,
Ca să ne facem dreptate!
Toma, pân’ să isprăvească,
Îi dă plosca haiducească
Pe jumate s-o golească,
Mânia s-o potolească,
Ca c-un frate să vorbească.
Manea stânga
Și-ntindea
Să ia plosca
Și să bea,
Iar cu dreapta
Ce-mi făcea?
Paloș mic că răsucea,
Pântecele
Îi atingea,
Matele
I le vărsa
Și pe cal încălica,
Și fugea, nene, fugea,
Vitejia
Cu fuga!
Foicica de rogoz,
Savai, Toma Alimoș,
Haiduc din Țara-de-Jos,
Înalt la stat,
Mare la sfat
Și viteaz cum n-a mai stat,
Cumpătul că nu-și pierdea.
Mâna
La rană
Punea
Și din gură cuvânta:
– D-alelei, fecior de lele
Și viteaz ca o muiere,
Nu fugi, că n-am dat vama,
Nu fugi, c-o să-mi dai seama!
Vreme multă nu pierdea,
Matele că-și aduna,
Cu brâu lat se-ncingea,
Mijlocelul că-și strângea
Și la murgul se ducea,
Și pe murg încălica,
Iar din gură mi-i grăia:
– Murgule, murguțul meu,
Datu-mi te-a taică-tău
Ca să-mi fii de ajutor
La nevoie și la zor,
Să te-ntreci cu șoimii-n zbor
Pân’ o fi ca să nu mor.
Tinerel că m-ai slujit,
Dar ș-acuma, îmbătrânit,
Să te-ntreci la bătrânețe
Cât puteai la tinerețe.
Azi te jur pe Dumnezeu
Să mă porți ca gândul meu
Și s-ajungi p-al câine rău,
Că mi-a răpus zilele,
Zilele, ca câinele,
Pentru tine murgule!
Până Toma se gătește,
Murgul coama-și netezește
Și din gură mi-i grăiește:
– Lasă șaua, șai pe mine,
Și de coamă ține-te bine,
Că s-arat la bătrânețe
Ce-am plătit la tinerețe!
Până Toma se ținea,
Murgul, mare, și zbura;
Și zbura tocmai ca vântul,
Fără s-atingă pământul.
Cât o clipă de zbura,
Mult pe Manea-l întrecea,
Iară Toma, de-l vedea,
Îndărăt se întorcea
Și din fuga-i cuvânta:
– Maneo, Maneo, fiară rea,
Vitejia ți-e fuga,
Că, de m-ai junghiat hotoște,
Mi-ai fugit și mișelește.
Ia mai stai ca să-ți vorbesc
Pagubele să-ți plătesc,
Pagubele
Cu tăișul,
Faptele
Cu ascuțișul!
Bine vorba nu sfârșea,
Murgulețul își repezea
Și cu sete mi-l lovea;
Capu-n pulbere-i cădea,
Iar cu trupul sus, pe șea,
Calu-n lume se ducea.
Foicica micșunea,
Vreme multă nu trecea
Și pe Toma-l ajungea
Moarte neagră, moarte grea.
De pe cal descălica,
Ochiul
Se-mpăienjenea,
Capul
I se-nvârtea
Și-n des codru se pleca,
Iar din gură ce-mi grăia?
– D-alelei, murguțule,
D-alelei drăguțule,
Ce-am gândit
Am izbândit,
Dar și ceasul mi-a sosit.
Sapă-mi groapa din picior
Și-mi așterne finișor,
Iar la cap și la picioare
Pune-mi, pune-mi câte-o floare:
La cap, floare
De bujor,
Să mi-o ia mândra cu dor,
La picioare,
Busuioc,
Să mă plângă mai cu foc.
Apoi, mare, să te duci,
Drumu-n codri să apuci
Pân’ la paltinii trăzniți,
Unde-s frații poposiți.
Nimeni friul să nu-ți puie,
Nici pe tine să se suie,
Far’ d-un tânăr sprâncenat
Și cu semne de vărsat,
Cu păr lung și gălbior,
Care-mi este frățior,
Frățior de vitejie,
Tovarăș de haiducie.
Numai el friul să-ți puie
Și pe tine să se suie;
Tu să-l porți și pe el bine,
Cum m-ai purtat și pe mine!
Bine vorba nu sfârșea,
Suflețelul că-și dădea:
Codrul se cutremura,
Ulmi și brazi
Se clătina
Fagi și paltini
Se pleca
Fruntea
De i-o răcorea,
Mâna
De i-o săruta,
Și cu freamăt îl plângea.
Murgul jalnic râncheza,
Cu copita că-mi săpa,
Groapa mică că-i făcea,
Finișor îi așternea,
Floricele că-i sădea,
Cu trei lacrimi le stropea,
Drumu-n codri c-apuca
Și mergea, mare, mergea
Pân’ la paltinii trăzniți,
La voinicii poposiți.

Oaia Năzdrăvană

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

La Picior-de-munte,
Pe dealuri mărunte,
Prin plaiuri tăcute,
De vânturi bătute,
Urcă şi coboară
Şi drumul măsoară
Trei turme de oi,
De oi, tot țigăi,
Cu harnici dulăi,
Ş-un mândru cioban,
Tânăr moldovean,
Cu trei dorojani,
Feciori de mocani.
Sub ploaie de munte,
Pe dealuri mărunte,
Prin crânguri tăcute,
Apa-i răcoroasă,
Frunza e umbroasă
Şi iarba pletoasă,
Apa de băut,
Frunza de şezut,
Iarba de păscut.
Foaie ş-o lalea,
Cioban, d-ajungea,
Crângul de vedea,
Stâna-apropia,
Semn i se făcea
Şi-n loc se oprea:
Dulăi odihnea,
Pe gânduri cădea.
Dar, pe când şedea
De se tot gândea,
O oaie bârsană,
Oaie năzdrăvană,
Nici iarbă păştea,
Nici apă nu bea,
Nici umbra-i plăcea,
Ci mereu umbla
Şi mereu zbiera.
Cioban, d-o vedea,
Lângă ea se da
Şi mi-o cerceta,
Şi mi-o întreba:
– „Oiţă, oiţă,
Oiţă plăviţă,
Oiţă bălană
Cu lâna bârsană,
De trei zile-ncoace
Guriţa nu-ţi tace:
Apa rău îţi face,
Ori iarba nu-ţi place,
Ori nu-ţi vine bine
Să mai fii cu mine?”
Oiţa bârsană,
Oaie năzdrăvană,
Dacă-l auzea,
Din gură-i zicea:
– Stăpâne, stăpâne,
Stăpâne jupâne,
Drag stăpân al meu,
Dat de Dumnezeu,
Iarba mie-mi place,
Apa rău nu-mi face
Şi mult îmi e bine
Să fiu tot cu tine,
Dar gura nu-mi tace
De trei zile-ncoace
Că semn mi se face:
Că ăi dorojani,
Feciori de mocani,
Sunt trei veri primari,
Şi ei mi s-au dus,
S-au dus în ascuns
De s-au domuit
Şi mi s-au vorbit,
Şi mi s-au şoptit,
La apus de soare
Să mi te omoare,
Subt poale de munte,
Prin crânguri tăcute,
Oi când aromesc
Şi când ostenesc.
Cioban, d-auzea,
Cu oaia vorbea,
Din gură-i grăia:
– Oiţă, oiţă,
Oiţă plăviţă,
Oiţă bălană
Cu lâna bârsană,
De eşti năzdrăvană
Şi dac-ai văzut
Semn că-ţ’ s-a făcut,
Şi d-ai auzit
Cum s-au domuit,
Şi cum s-au vorbit,
Şi cum s-au şoptit
Şi trei dorojani,
Feciori de mocani,
Slugi de nouă ani,
Dacă m-or urî
Şi m-or omorî,
Vina lor o fi,
Păcatu şi-or plăti;
Iar tu, oaia mea,
Să le spui aşa
De te-or asculta:
Eu, cât am trăit,
Oi am îngrijit,
Câinii am hărănit,
Pe ei i-am plătit;
Să le mai spui iar,
De n-o fi-n zadar,
Ca să mă îngroape
De stână aproape,
Oi ca să-mi privesc,
Dor să-mi potolesc;
Spre partea de luncă,
Aproape de strungă,
Strunga oilor,
Jocul mieilor,
Dorul bacilor,
În dosul stânii
Să-mi aud câinii,
Că ei, d-or lătra,
Stăpân c-or chema;
Să le mai spui iar,
De n-o fi-n zadar,
Să le spui aşa,
De te-or asculta:
Când m-or îngropa
Şi m-or astupa,
Să-mi puie la cap
Ce mi-a fost drag,
Căvălaş de soc,
Mult zice cu foc;
Căvălaş de os,
Mult zice duios;
Căvălaş cu fire,
Mult zice subţire;
Vânt când o sufla,
Fluier o cânta,
Oile-or sălta
Şi s-or aduna,
Câini-or auzi,
La mine-or veni,
La mine s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrămi de sânge.
Şi tu, oaia mea,
Tu dac-ăi vedea
O mândră fetiţă
Cu neagră cosiţă
Prin crânguri umblând,
Din gură cântând.
Din ochi lăcrămând,
De mine-ntrebând,
Să nu-i spui că sânt
Culcat subt pământ,
Ci că m-am tot dus,
Dus pe munte-n sus,
Prin vârfuri cărunte,
Dincolo de munte,
Căvălaş să-mi dreg,
Flori ca să-i culeg
Pentru nunta mea
Ce-o să fac cu ea.
Vorba nu sfârşea,
Dorojani venea
Şi se repezea
Şi mi-l răpunea,
Turmele să-i ia.
Iar, de-l omora,
Ei mi-l îngropa
La brâu de perdea,
‘N strunga oilor,
Jocul mieilor,
Dorul bacilor;
În dosul stânii,
Unde dorm câinii.
Ei, de-l îngropa,
La cap îi punea
Căvălaş de soc,
Mult zice cu foc;
Căvălaş de os,
Mult zice frumos;
Căvălaş cu fire,
Mult zice subţire.
Vântul când bătea,
În caval sufla,
De jale-mi cânta:
Oi că se strângea,
Câini că s-aduna,
Oile plângând,
Câinii tot lătrând,
Pe stăpân chemând.
Aşia, tot aşia,
Vremea vremuia,
Dar oaia bârsană,
Oaia năzdrăvană,
Ea se tot uita,
Şi nu mai vedea
Pe mândra fetiţă
Cu neagră cosiţă,
Prin crânguri umblând,
Din gură cântând,
De el întrebând,
Să-i spuie că-i dus,
Dus pe munte-n sus,
Dincolo de munte,
Prin vârfuri cărunte,
Căvălaş să-şi dreagă
Şi flori să-i culeagă.

Soarele și Luna

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Foaie de cicoare,
În prunduț de mare
Iată că-mi răsare
Puternicul soare.
Dar el nu-mi răsare,
Ci va să se-nsoare;
Că mi-a tot umblat
Lumea-n lung și-n lat,
Țara Românească
Și Moldovenească
Lungiş,
Curmeziş,
Măre, nouă ai,
Tot pe nouă cai;
Patru-a ciumpăvit,
Cinci a omorât
Și tot n-a găsit
Potrivă să-i fie
Vro dalbă soție;
Făr’ de mi-a găsit
Și mi-a nemerit,
La nouă argele,
Nouă feciorele,
În prunduț de mare,
Pe unde răsare.
Soarele și luna
A mai mitică,
Ca o floricică,
În mijloc ședea,
La lucru lucra,
Pe toate-ntrecea;
Că ea tot țesea.
Țesea, -nchindisea,
Și ea se numea
Ileana
Simzeana,
Doamna florilor
Ș-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui.
Soare răsărea,
Și Soare-mi venea
La gură d-argea.
Cu dânsa vorbea,
Frumos c-o-ntreba,
Din gură-i zicea:
– Ileană, Ileană,
Ileană Simzeană,
Doamna florilor
Ș-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui,
Țeși și-nchindisești,
Fir verde-mpletești
Și mi te zorești
Cămăși să-mi gătești,
Și mi te grăbești
Să te logodești;
Că io mi-am umblat
Lumea-n lung și-n lat,
Țara Românească
Și Moldovenească
Lungiş,
Curmeziş,
Măre, nouă ai,
Tot pe nouă cai;
Patru-am ciumpăvit,
Cinci am omorât
Și nu mi-am găsit
Potrivă prin lume
Afară de tine.
Ileana
Simzeana,
Doamna florilor
Ș-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui,
Ea, dac-auzea,
Din gură-i grăia:
– Puternice soare,
Ești puternic mare,
Dar ia spune-mi: Oare
Und-s-a mai văzut
Și s-a cunoscut,
Und’ s-a auzit
Și s-a pomenit
Să ia sor’ pe frate
Și frate pe sor’?
De mi-ei arăta,
Atunci te-oi lua,
Atunci, nici atunci!
Unde-o auzea,
Soarele-mi ofta
Și iar o-ntreba,
Și iar o ruga,
Și iar o-mbiia,
Pân’ ce Ileana
Din gură-i grăia:
– Io că te-oi lua,
Cum zici dumneata,
Viteaz dacă-i fi
Și te-i bizui
De mi-ei isprăvi:
Pod pe Marea Neagră,
De fier
Și oțel,
Iar la cap de pod,
Cam d-o mânăstite,
Chip de pomenire,
Chip de cununie,
Să-mi placă și mie,
C-o scară de fier
Pân’ la naltul cer!
Puternicul Soare,
Ca puternic mare,
Unde-o auzea,
Bine că-i părea.
În palme-mi bătea
Și pod se făcea;
La cap – mânăstire,
Chip de pomenire;
Și iar mai bătea,
Scară se-ntindea,
O scară
Ușoară,
De fier
Și oțel,
Pân’ la naltul cer.
Dar el ce-mi făcea?
Pe pod că-mi trecea,
Pe scară suia,
Pe scară
Ușoară,
Pe scară de fier,
În cuie d-oțel,
Pân’ la naltul cer.
Și, de-mi ajungea,
Unde se ducea?
Tot la moș Adam
Și la maica Iova.
Ei, de mi-l vedeau,
Nainte-i ieșeau;
Din gură-i grăiau;
– O, preasfinte Soare,
Puternice mare,
Ce-mi călătorești,
De ne ispitești?
La ce te gândești
Și la ce poftești?
Și el răspundea,
Din gură zicea:
– Iaca, moș Adam,
Și cu maică Iovo,
Mie mi-a venit
Vremea de-nsoțit,
Și eu c-am umblat
Lumea-n lung și-n lat,
Țara Românească
Și Moldovenească
Lungiş,
Curmeziş,
Și tot n-am găsit
Potrivă să-mi fie
Vro dalbă soție;
Făr’ de mi-am găsit
La gură d-argea
Numai pe sor-mea,
Sor-mea Ileana,
Ileana Simzeana,
Doamna florilor
Ș-a garoafelor!
Atunci moș Adam
Și cu moașa Iova,
Unde-l auzea,
Rău că le părea,
Soarelui zicea:
– Preasfințite Soare,
Puternice mare,
Unde-ai auzit
Ș-ai mai pomenit,
Unde-ai cunoscut,
Unde-ai mai văzut
Să ia sor’ pe frate
Și frate pe sor’,
Că cin’ n-o lua
Raiul c-o d-avea,
Iar cine-o lua
În iad c-o intra.
Soar’le se uita,
Din ochi căuta,
Nimic nu grăia;
Iar moșul Adam
Și cu moașa Iova
De mână-l luau,
La rai mi-l duceau,
Rai că-i arătau,
Și de ce vedea,
Bine că-i părea:
Numai mese-ntinse,
Cu făclii aprinse,
Cu pahare pline,
În cântece line;
Jur-prejur de mese
Stau în cete dese
Sfinți și mucenici,
Mai mari și mai mici,
O sută și cinci;
Iar mai jos de ei,
Sfinți mai mărunței,
O sută și trei.
Și tot mai erea,
Și tot mai vedea:
Femei cuvioase,
Măicuțe duioase,
Fecioare curate,
Uciși în dreptate,
Oști de biruință
Și soți cu credință.
Dar tot mai erea
Și tot mai vedea,
Puțin de mergea;
Printre rămurele,
Dalbe păsărele
Cânta-n versurele,
Și nu prea cânta,
Ci se gongănea,
Din gură-mi zicea:
„Ferice, ferice,
Ferice de noi,
De părinții noștri
Care ne-au făcut,
Care ne-au născut
Și ne-au botezat
Și ne-au creștina,
Că dac-or trăi,
Săraci n-or mai fi!”
De tot ce vedea
Bine că-i părea
Și se mulțumea.
Afar’ de-mi ieșea,
Iarăși moș Adam
Și cu moașa Iova
Chieile lua,
La iad îl ducea,
Iadul descuia,
În iad îl băga
Și de ce-mi vedea
Păr i se zbârlea:
Că-n focuri ardea,
Greu se văieta
Hoți și călcători,
Răi cârmuitori,
Și nurori pizmașe,
Și soacre trufașe,
Fii necuvincioși,
Preoți mincinoși.
Afar’ când ieșea,
Soar’le ce-mi vedea?
Un pom ofilit,
Un pom cătrănit;
Printre rămurele,
Niște păsărele
Cânta-n versurele,
Dar nu prea cânta,
Ci se văieta,
Din gură grăia:
„Vai și vai de noi,
De părinții noștri
Care ne-au făcut,
Care ne-au născut,
Că ei ne-au lăsat,
Nu ne-au botezat,
Nu ne-au creștina,
Și d-or mai trăi,
Tot săraci c-or fi,
Greu s-or pedepsi!”
De tot se vedea
Mult rău că-i părea,
Nu se mulțămea.
Foaie, foicea,
Soar’ le ce-mi făcea?
De câte vedea
Nu se-ndupleca,
Ci, măre, -mi pleca,
Ci, măre, -mi zbura
La gură d-argea,
Tot la soră-sea,
Și iar o-ntreba,
Și iar o ruga,
Și iar o-mbiia
Pe dânsa s-o ia.
Ileana
Simzeana,
Doamna florilor
Ș-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui,
Daca-l auzea
Și daca-mi vedea
Că tot nu scăpa,
Ea tot mai cerca,
Din gură-i zicea:
– Frate, frățioare,
Puternice Soare,
Spune mie: Oare
Cine-a cunoscut,
Cine-a mai văzut,
Cine-a auzit,
Cine-a pomenit
Să ia sor’ pe frate
Și frate pe sor’?
Dar io te-oi lua
Viteaz dacă-i fi
Și te-i bizui
Până-n zori de zi
Mie să-mi croiești
Și să-mi isprăvești
Peste Marea Neagră
Un pod de aramă,
Să nu-l bagi în seamă,
Iar la cap de pod,
Cam d-o mânăstire,
Chip de pomenire,
Chip de cununie,
Să-mi placă și mie.
Puternicul Soare,
Ca puternic mare,
Unde-o auzea,
Bine că-i părea
‘N palme că-mi bătea,
Podul se-ntindea,
Un pod de aramă,
De nu-l bagi în seamă,
Și d-o mânăstire,
Chip de pomenire.
Când le isprăvea,
La ea se ducea,
De mân-o lua,
La pod c-o ducea,
La pod c-ajungea,
La pod de aramă,
De nu-l bagi în seamă,
Și, pod când trecea,
Pod că zornăia,
Pod se cletina,
Că n-a mai văzut,
Nici n-a cunoscut,
Că n-a auzit,
Nici n-a pomenit
Să ia sor’ pe frate
Și frate pe sor’.
Floare, ș-o lalea,
Podul când trecea,
Pe pod când mergea
Către mânăstire
Pentru pomenire
Și la cununie
Să-i fie soție,
Ileana
Simzeana,
Doamna florilor
Ș-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui,
Din gură-i zicea
Ș-astfel grăia:
– Frate, frățioare,
Puternice Soare,
Ia mai spune-mi: Oare
Und’ s-a mai văzut
Și s-a cunoscut,
Und’ s-a auzit
Și s-a pomenit
Mirele d-a dreapta,
Mireasa-nainte?
Ci mi-a fost ș-o fi
Și s-o pomeni
Mirele-nainte,
Mireasa d-a stânga!
Puternicul Soare,
Puternic și mare,
De mân-o lăsa,
Nainte-i trecea,
Iar ea, vai de ea,
Așea de-mi vedea,
Cruce că-și făcea,
În mare sărea
Și mi se-neca.
Domnul se-ndura,
Mreană c-o făcea.
Soarele-mi vedea
Și îmărmurea,
Și se văieta,
Năvodari chema,
Năvod aducea
Și-n mare-l băga;
Mulți galbeni că da
Să-i scoață dalba.
Luptă ce-mi lupta
În deșert erea,
Că ei n-o găsea
Și n-o mai prindea;
Făr’ de.. ce-mi scotea
Și-n năvod trăgea?
O mreană de mare
Cu solzii de zare.
Pe mal d-o scotea,
Pe mal d-o zvârlea,
Sfinți din cer vedea,
Jos se scobora,
‘N palme c-o lua
Și mi-o curăța,
Și mi-o tot freca,
Solzii de-i cădea,
Și-n cer mi-o zvârlea.
Colo, moș Adam
Și cu maica Iova,
Unde mi-o vedea,
Ei, măre, că-mi sta
De mi-o sclivisea,
Nume că-i dedea,
Lună mi-o chema.
Iar ea, vai de ea,
Măre, -ngenunchea,
Lacrămi că vărsa,
Pe Domnul ruga.
Domn c-o auzea,
Domn c-o asculta,
Din gură-mi grăia
Și mi-i osândea:
„Lumea cât o fi
Și s-o pomeni,
Nu vă-ți întâlni
Nici noapte, nici zi;
Soare când o sta
Către răsărit,
Luna s-o vedea
Tot către sfârșit;
Luna d-o luci
Către răsărit,
Soarele mi-o fi
Tot către sfințit! „
Și d-atunci se trase,
Și d-atunci rămase,
Lumea cât o fi
Și s-o pomeni,
Că ei se gonesc
Și nu se-ntâlnesc:
Lună când lucește,
Soarele sfințește;
Soare când răsare,
Luna intră-n mare.