Plecand supărată de ce se întâmplă,
Privirea către dormitor o întorcea.
L-a văzut acolo și plângând tăcea.
Se pare că dragoste nu mai era.
Deodată se aud iarăși niște bătăi,
Ea venise să îl strângă în brațele ei.
Deschide ușa-ncet, dar foarte curajos,
Și-atunci îi spune cât se poate de furios:
‘Degeaba mă privești confuz acum,
Oricum răul e deja făcut.
N-aș vrea decât să fug, să plâng, să râd, să uit al tău sărut.’
Dar tu, iubitule, lasă-mă să-ți vorbesc!
De ce?
Dă-mi șansa să vezi că nu mai greșesc.
Cum? Cum?
Promisiuni și aceleași minciuni,
Lucruri care dor spuse prea ușor.
Mi-e dor, chiar dacă n-am ajutor,
Mă întorc către cer și strig: nu mor!’
Sunt singura ce mereu te-a iubit,
Ca doi copii amândoi am greșit.
Când doi oameni se iubesc cu adevărat,
Fac tot posibilul să uite tot ce s-a întâmplat.
Ca doi copii, ei din când în când se mai certau,
Și tot ca doi copii, ei se împăcau.
Deseori dragostea nu e un joc,
Unde zarul chiar nu are niciun loc.
Ca doi copii, ei din când în când se întâlneau,
Și tot ca doi copii, ei se despărțeau.