George Coșbuc – Versuri.pro

Logica

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Popa Toader, din scripturi,
Da lui Mitru-nvățături:
„Mitre știi ce spune psaltul?
Să nu faci în viața ta
Ceea ce te-ar supăra
De ți-ar face-o altul.”.
Mitru stă și stă gândind,
De el multe nu s-a prind.
„Da’ mai știu eu, cum e asta!
Altul da! zici înțelept,
D’apoi eu? Să n’am eu drept
Să-mi sărut nevasta? “

În Spital

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Nu-nțelege vorba, sire.
Zice-același general,
Camarazi, să nu vă mire
Că-ntr-acest spital.
Nu-nțeleg nici doi cuvântul
Ce-l vorbim, căci li-e străin,
Sunt vitejii din pământul
Cel de râuri plin.
Pe unde trec ei veseli vara
Peste munții suri și goi;
Ei de-acolo sunt, din țara
Turmelor de oi….
Scoborând din munți de-a dreptul
Par în lupte-oșteni bătrâni,
Ați văzut cum pun ei pieptul
Sire, sunt români.
Astfel zice generalul
Către tânărul împărat,
La Veneția-n spitalul
Cel improvizat.
În supremele momente
Când căzură peste noi
Alte patru regimente,
În amurg cu ploi.
Adunați românii-n vale
Zid în urmă ne-au rămas,
Stăvilind dușmanii-n cale
Până ne-am retras.
Câți de moarte-atunci scăpară
Zilnic în spitale curg;
Toți ca leii se luptară,
Tinere Habsburg;
Și-au murit pentru-mpăratul
Sute de viteji de-ai mei
Dar acest de-aici, din patul
Șapte sute trei,
Care zace-așa-n neștire
Și-i lipsește brațul stâng
Îl salut! Dă-mi voie, sire,
Mâna să i-o strâng.
Noaptea scoborî cu ceață,
Luptelor sfârșit punând,
Până-n trista dimineață;
Și rănit zăcând.
Printre morți ce-umpleau hotarul
Lângă steagul ce-l avea
Strâns în dreapta sa, stegarul
Singur se zbătea.
Mâine-n zori o să-l găsească,
Mâine-al vostru steag, români,
Mâine stema-mpărătească
La dușmani în mâini!.
Ah! și nimeni viu pe-aproape
Dintre-ai săi, ca-ntr-ajutor
El chemându-l, să-și îngroape
Sfântul steag al lor!.
Și el n-are, n-are-o mână,
Că-n bucăți l-ar destrăma
Și cu mâinile-n țărână
Groapă i-ar săpa!.
I-ar săpa-o-n stânci cu dinții,
Și-ar muri apoi râzând!
Iată, Doamne-al biruinții,
Tu i-ai dat un gând:
Steagul său, de lângă cruce
Până-n poala dedesubt
Dând cu dinții să-l apuce
Rând pe rând l-a rupt!.
Și lăsând prăjina goală,
Ocoli păduri și stânci,
Doborât de răni și boală
Și târât pe brânci.
Printre străji și printre cete
Ziua stând ascuns prin văi,
Pân-a patra zi când dete
De fârtați de-ai săi.
N-avea grai, de răni umplutul
Suflet, vai n-avea defel
Dar un steag, pierdut crezutul,
Brâu în sân la el!.
Cald bătea-n ferestre-amurgul;
Nimeni n-a mai zis nimic,
Și, plecat spre pat, Habsburgul,
Cătr-acest voinic,
Blând l-a sărutat pe frunte;
Spre români întors apoi:
Vara, pășunând pe munte
Turmele de oi,
Și-adunați pe lângă masă
Iarna la ospăț și nunți,
Spuneți tuturor de-acasă
Celor de prin munți,
Și le-nseninați viața
Cu cuvânt înălțător,
Că pe-un soț de-al vostru-n fața
Voastră-a tuturor.
Sărutându-l împăratul
L-a numit copil al său
Și c-am stat plângând pe patul
Bietului flăcău!

Stema Țării

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ca un zimbru-ntărâtat
Când a prins pământul-n coarne,
Tot ce-n drumul lui a stat
Gata să răstoarne –
Ca un zimbru-ntărâtat
Moldovenii s-au luptat
Cu potop de litve.
Ca un leu sfâșietor
Când cuprins de-arcași se vede,
Prin mulțimea de popor
Trăsnet se repede –
Ca un leu sfâșietor
Sar-oltenii-n munții lor
Într-un iad de latini.
Iar muntenii ce-au avut
Cuib pe apa Dâmboviței,
Ca vulturu-n munți crescut
Apărând răpiții
Pui ai săi – făcut-au scut
Țării lor și-au abătut
Negrul nor de hoarde.
„Zimbru și vultur și leu
Fui când mi-a călcat păgânul
Patria și dreptul meu”.
Și va fi românul
Și de-acum român mereu,
Zimbru și vultur și leu
Și viteazul lumii.

Tricolorul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Albastru, române, ți-e steagul,
Dar știi tu de ce? Să te-nvăț.
Albastru-nsemnează ciocoii,
Și tot ce-ți aduni tu cu boii
Din mila căldurii și-a ploii
Al lor e, și-acum și de-a pururi,
Și-al tău, cerșetorule, – un băț.
Dar rabdă, c-o fac din iubire:
Să tem că te duce-n perire
Belșugul prin trai cu răsfăț.
Și galben, române, ți-e steagul,
Iar galbenul spune de voi,
De cei de la pluguri, țăranii,
Voi galbeni de foame, sărmanii,
De boale purtate cu anii –
La scară, și dracul vă ducă!
Stăpânii au scumpe nevoi:
Va banque și dineuri și păsuri
Și-amante cu cai și mătăsuri,
Și toată nădejdea-i la voi!.
Și roșu, române, ți-e steagul,
Și-un geniu e tâlcul, s-o știi.
Al neamului geniu, vezi-bine:
E roșu de-o tristă rușine,
Că vremea-ndreptării nu vine,
Că tot mai cu multe mânii
Ne-ajunge voitul dezastru;
Abisu-ntre galben și-albastru
Satano, de unde ne vii?

Pe Drumul Plevnei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Iar pe drumul care duce
de la Dunăre spre munte
Trec românii zi și noapte
către Plevna, merg și vin.
Vesele batalioane
cu maiorii lor în frunte,
Șir de care cu provizii
schilăviți în haine crunte
Scârțâit și chiu, și tropot
pe-acel drum de oameni plin.
Într-acest pestriț amestec,
scoborând pe dealuri, iată
Pe-un răzor s-oprise-n cale
o bătrână și gemea,
Cu desagii goi pe umeri,
semn de-o cale-ndelungată.
Iar din văi, urcând alene
se vedea venind o ceată
De drumeți din țara noastră
și s-opriră lângă ea.
Bună calea, zise unul,
Inima vă fie bună,
Oameni buni! Dar unde mergeți?
De ne-ajută Dumnezeu,
Noi, la Plevna, maică dragă.
Tot la Plevna! Cum ne-adună!
Eu de-acolo viu. Băiatul
mi-e-n război acu de-o lună,
Și m-am dus să-mi văd băiatul
că-i la Plevna și-i al meu.
Repede-mprejur se strânse
ca prin farmec toată ceata
Ca să-ntrebe cum e Plevna?
cum stau turcii-nchiși în ea?
Ce mai zice Carol-vodă,
când o fi războiul gata?
Și-mbătată de potopul
întrebărilor ea, biata,
Își ștergea cu palma ochii
și plângând le tot spunea.
Dar în urmă, ei de grija
nopții, ca să nu-i apuce:
Să rămâi în pace, maică,
să te vadă Domnul sfânt.
Și grăbiți se ridicară
toți de jos, făcându-și cruce.
Ea, cu ochii plini de plânset,
privea gloata cum se duce,
Și-un pustiu simți-mprejuru-i
și-ntuneric pe pământ.
Stete-așa, mereu privindu-i
și deodată-n fuga mare
Ea porni la deal, cu strigăt
să s-oprească ceata-n loc.
Când ajunse-abia trăgându-și
puțintica răsuflare:
Dragi creștini, voi unde mergeți?
aveți milă și-ndurare,
Eu mă-ntorc cu voi acolo
la băiatul meu, în foc!.
Dar ai fost! La Plevna, maică,
toate-acum îți sunt știute,
Ți-ai văzut și tu băiatul,
ce mai vrei să vezi acum?
Să te-ntorci, în sat acasă;
ia-ți toiagul tău și du-te.
Noi suntem cu toții tineri
zor avem și mergem iute,
Tu ești slabă și puțină
și e mult de mers pe drum.
Ea-și întinse-atunci cu gemet
mâinile, strigând cu jale:
Nu mă bateți cu nevrerea,
că vă bate Dumnezeu!
Voi fugi cu voi alături,
și de voi muri pe cale,
Tot atât! M-oi ști aproape
de băiat! În sat, acasă
E pustiu, că n-am pe nimeni!
Orice-o fi, mă duc și eu!

Armingenii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Pe când umbla Hristos prin țară,
Lățind cuvântul său frumos,
Ovreii toți i-au scos ocară
Și cărturari de-ai lor cercară
Prilej să piardă pe Hristos.

Așa, într-o noapte-ntunecată,
Când vecinicul Mântuitor
Dormea-ntr-o casă-ncreștinată,
găsitu-l-au ovreii-ndată
Și sfat făcut-au de omor.

La miezul nopții aveau să vie
La casa unde el dormea
Și, casa pentru ca s-o știe,
Au pus ca semn și mărturie
În fața casei o nuia.

Dar Dumnezeu, cel ce coboară
Și-n gândul cel mai ne-vădit,
Nu lasă p-al său fiu să moară,
Căci a răscumpărării oară
Și vremea morții n-a sosit.

Și Dumnezeu orbit-a firea
Ovreilor împinși la rău,
Încât să n-aibă nicăirea
Vrun chip de-a făptui pierirea
Născutului din Dumnezeu.

La miezul nopții-n gloată mare
Ovreii pe furiș pornesc
Sunt muți ovreii de mirare,
Că ei la casa fiecare
Ca semn câte-o nuia zăresc.

Dac-am pierdut și astăzi prada,
Cu greu putea-vom s-o găsim.
Pornește-apoi răgnind grămadă,
Pierzând-n zgomot toată strada
Tăcutului Ierusalim.

Dar neputând să mai găsească
Pe Crist ca să-l omoare-n somn,
Pierdut-au noaptea dușmănească
Și n-au putut să-ndeplinească
Pierirea veșnicului Domn.

Și dintr-acea zi-nainte
Rămas-a obicei, și spun,
Că pentru-aducerea-aminte
De noaptea mântuirii sfinte
Românii și-azi armingeni pun.

Mortul de la Putna

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Iar la Putna-n mănăstire,
Noaptea, din tăcut mormânt,
Iese-n plină strălucire
Ștefan cel viteaz și sfânt.
Lespedea ce-au pus-o popii
Peste groapă, încet se dă
Îndărăt și-n fundul gropii
Ștefan plin de pace stă.
Dar se nalță-ncet eroul
Deșteptat din lungu-i somn,
Luminat e-ntreg cavoul
Și sumeț viteazul domn.
Albu-i coif străluce-n lună
Iar pe zale-i joacă zări
De lumini ce se-mpreună
Ca-ntr-un basm cu arătări.
Lunga suliță și-o poartă
Răsucind-o în mândru chip
Eu credeam că-i umbră moartă
Ce se mișcă pe nisip,
Dar e viu! Acum ridică
Ochii săi, parc-ar lăsa
Peste-o oaste inimică
Toată vrăjmășia sa.
Apoi stă plecat și-ascultă;
Poate-aude spre Hotin
Vuiet și-alergare multă
De poloni și turci ce vin,
Poate-aude oști tătare
Și năvală peste Prut,
Ori sosind din depărtare
Peste munte i-a trecut
Regele Matei! Voi cete
De cazaci și de secui,
Dumnezeu acum vă dete
Gata iar pe mâna lui!.
Sună zornăit de zale,
Strigăt mare de război,
Ard Moldova noastră-n cale
Câți dușmani și vechi, și noi.
Ștefan tremură-n mânie.
Iese din tăcutul schit
Luna-n ceruri, argintie,
Cu nori negri s-a-nvelit,
Și cumplit din bucium sună
Ștefan vodă; ca un nor,
Ies oșteni și iuți s-adună
Roată lângă domnul lor.
Iat-o, oastea lui voinică,
Toți cei buni și tari ai săi!
Ștefan spada și-o ridică
Și pornește-n sârg spre văi,
Luna tot mai mult s-ascunde,
Tot mai negri nori plutesc
Și din văi grozav răspunde
Buciumul moldovenesc.
Se tot duce, duce-n noapte
Zgomotul în jos spre Prut,
Mai lăsând în urmă șoapte
Din furtuna ce-a trecut.
E pustiu la mănăstire,
Gol mormântul cel deschis!.
Toate-au fost o nălucire,
Toate repezi ca-ntr-un vis.
Nu știu bine-n care parte,
Ștefane, te-ai dus cu oști,
Știu că tu te-ai dus departe,
Și dușmanii ți-i cunoști!
Bate-i Ștefane, părinte,
Spulberă-i de pe pământ:
Chiar și mort învață-i minte,
Cine ești și-ai tăi ce sînt.

Ispita

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ei, acum te uiți la cană,
Că s-a spart! Dar dă-o-n foc!
Nu-mi fi inimă dușmană
Când vezi răul lângă mine –
Haide, prinde-mă mai bine
De mijloc!

Uite-mi hainele, ca spuma,
Le-am țesut cu mâna mea;
Zici în gândul tău acuma:
„Ce mai pui de căprioară!
Vezi, așa o văduvioară
Mi-ar plăcea!”

Ha, ha, ha! Să-ți meargă veste
De șiret!.. Ei, cine-mi ești!
Tragi cu ochiul la neveste;
Treci prin sate ca-mpărații
Da-i te-or bănui bărbații
Și-o pățești!

Spune-mi drept: ți-au spus vreodată
Popii că păcate-ți scriu
Dacă-mbrățișezi vreo fată?
Să nu-i crezi! Ei știu Psaltirea,
Dar ce foc o fi iubirea
Nici nu știu.

Nu-ți plac ochii verzi? Ei, iacă!
Uite-ai mei! Nu te uita
Prea cu dor, că pot să-ți placă!
O, sunt tineri zeci și sute
Cari ar vrea să mi-i sărute
Și eu ba!

Hoțule! Te uiți la mine;
Știu eu ce gândești acum,
Că de-aceea ți-e rușine –
Eu de-aș fi flăcău odată
Nu m-aș rușina de-o fată
Nicidecum.

Iacă.. stau pe la fântână!
Dă-mi cârligul.. Aoleu,
Nu mă strânge-așa de mână!
Nu m-ai strâns? Și-ți vine-a plânge?
Hai degrabă și mă strânge,
Că eu vreu.

Crezi că nu? Ba cum s-arată
Știi tu fata cum s-o-mpaci.
Ori te superi tu pe-o fată
Când o strângi și ea te-njură?
N-ai pățit? Ia taci din gură,
Că te faci!..

Și mi-e cald! Și uite-n față
Sunt aprinsă; și zău nu,
Nimeni nu m-a strâns în brață
Mijlocelul meu frângându-l –
Dacă n-ai de-acuma gândul,
Poate tu!

Vrei să bei? Și nu ți-e teamă
Că mi-e olul descântat?
Cine bea să poarte seamă
Să sărute pe stăpâna
Olului.. nu pune mâna,
Că te bat!

Ei, mă duc acum. Deseară
Iarăși viu! Și spune-mi drept
Vii și tu? Te-ntâmpin iară
Ca și ieri, cu vase pline!
Nu veni!.. Și să știi bine
Că te-aștept!

Drumul Iubirii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Eu o știu din cartea sfântă,
Și ți-o spun, să te ferești!
Baiazid, tălmăcitorul
Vrerilor dumnezeiești,
Ale cărui vorbe-arată
Drumul spre-adevăr, precum
Carul de pe cer conduce
Navele spre-al Nopții drum,
Predică-n moschee-odată:
– “Dumnezeu, el ne iubi,
Să-l iubim și noi.” Într-asta
Ben-Said grăbit veni:
– “Mare-nvățător al nostru,
Cel de-Alah din cer trimis!
Mi-am pierdut de ieri măgarul,
Și-am avut ast’ noapte-un vis
Să te-ntreb aici pe tine,
Că tu știi și poți să-mi spui.”
Baiazid privi la dânsul
Și-a zâmbit de vorba lui.
Dar continuă cuvântul:
– “Spuneți, care dintre voi
Nu-i convins că peste veacuri
Până-n zilele de-apoi
Singura iubire este
Sfântul drum adevărat?”
Toți tăcură. Ahmet singur,
Un bătrân întunecat,
Ridicându-se, răspunse:
– “La ce-a dat-o Dumnezeu?
N-am știut-o niciodată,
Spune-mi ce-i, s-o știu și eu!”
Baiazid încet se-ntoarse,
Și-aratând spre-acel bătrân:
– “Ben-Said, tu caută-ți măgarul,
iată-l, ăsta-i, dă-i fân.”
Mi-a rămas aminte vorba
Marelui învățător.
Ben-Saizii nu văd alta
Decât tot durerea lor,
Și când unii poartă lupta
Plini de-avânt, grăbiți răsar
Ben-Saizii să-i încurce
Cu pierdutul lor măgar.
Iar când vezi că mulți iubirii
Inima tăcuți și-o-nchid,
Tu de-Ahmet îți amintește
Și de ce-a spus Baiazid.

Polemica Literară

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Susții că Iuliu Cezar mânca des murătură?
Stupidule! Citește în pravila Moldovei.
Ce? Slav e rădăcina ceaslovului și-a slovii?
Și morcovii-s dactilici! Curat caricatură.
Tu zici că fur citate? Dar toți măgarii fură!
Și nici nu-i furt: în dogme oprescu-l blagoslovii!
De mai repeți citatul grecesc: Quod licet bovi,
La proxima-ntâlnire îți vâr umbrela-n gură.
Ești idiot! De vorbă nu stau c-un de-alde tine,
Dar dacă nu-ți ții gura, să știi că-s hotărât
Să-ți scriu d-acum răspunsuri lipsite de rușine.
Și de mai vii cu fleacuri, eu vin numaidecât
Cu altele, că-n urmă de știi să-njuri, te ține
Că și eu știu! și-aibi grijă că-ți sar odată-n gât!