În Acest Poem

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Unii îi invidiază pe eroi,
eu îi respect cu umilinţă pe nebuni.
Unii îşi reînviază conducătorii,
eu mă gândesc la cei învinşi.
Unii înfrumuseţează viitorul,
eu sufăr pentru fiecare Bombă.
Unii se pleacă până la pământ credincioşi,
eu scrâşnesc din dinţi şi-naintez cum pot.
Unii se fac sau chiar şi au putere,
eu nu-s decât frica şi arderea mea.
Unii îşi umplu pieptul de imnuri
gata să crape de atâtea victorii,
eu urmăresc războiul şi văd
noroi, femure şi violuri.
Unii cred că omul e frumos şi rău,
eu cred că-i neştiutor şi sordid.
Unii cred că ticăloşia şi curajul
sunt despărţite printr-o frontieră,
eu cred că frica şi agresiunea
au o frontieră care uneori îi uneşte.
Unii îmbătrânesc entuziasmaţi,
eu ascult cariul în tinereţea mea.
Unii devin sclavii obişnuinţei lor,
eu o caut înfrigurat peste tot.
Unii duc flori la mormântul străbunilor lor,
eu plutesc prin ore ca o creangă neagră.
Ei au dreptate, eu sunt în plus,
Eu nu vreau să distrug nimic, ei o pot face.
Ne deranjăm unii pe alţii.
Ei or să moară, o să mor şi eu.
În poemul acesta există moarte şi nelinişte.

Amândoi În Tăcere

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

A murit eternitatea mea
şi acum stau de priveghiu.
Şi bunicul cu pieptul de stejar nu mai este.
De-azi dimineaţă n-am încetat să-mi amintesc
soarele acela, turma, behăitul şi răsucirea gâtului
bătrânului berbec ce se bătea disperat
până-i sângera fruntea, mare filozof,
apoi întoarcerea pe drumuri
cu praf de culoarea strugurilor
către casă, unde uşile se deschideau singure
de îndată ce ne-auzeau apropiindu-ne;
nu mai există, decât aşa, ca nişte hârtii
pe care ne scriem numele ca pe o cruce.
În grajdul cald plutea miros de fân,
familiar şi tainic,
tata mulgea caprele, punând ca o împărtăşanie
lângă botul celor cu mai mult lapte,
cele pe care le mângâiam cu toţii,
un pumn de mazăre.
După aceea, când nu mai rămânea un uger nemuls,
iar vadra era plină ochi,
tata se aşeza pe o pătură veche
şi fuma cercetându-şi cu ochii întredeschişi viaţa,
ascultând rumegatul animalelor lui atât de dragi
(aici, în colţul acela ne-a lăsat umbra lui
şi poate că azi îi este frig).
În noaptea aceasta,
senină precum cele de demult,
tata fumează în bucătărie,
iar eu, în faţa lui, dintr-odată, fumez,
cu voia lui, căci mi-a îngăduit!
Şi ce n-aş da să-i pot arăta bătrânului
un blid cu mazăre pe masă,
să-şi dea seama că boabele acelea
au rămas în sufletul meu, să mă poată
privi, aducându-şi aminte
zilele-acelea, în timp ce fumăm.
Lipseşte însă rumegatul, rugăciunea
aceea (de-ar fi măcar mazărea),
lipseşte mirosul fânului, plânsul
iedului nu s-aude nici el,
şi ne-am umple cu atât trecut,
încât ne-ar durea inima, rememorându-l.
Mai bine să tăcem. Să fumăm,
amândoi în linişte, tată şi fiu.

Felix Grande – Versuri.pro

În Acest Poem

Amândoi În Tăcere