Strofa 2:
Alerg de când mă știu, dar nu știu după ce, stresat aprind țigări, mă f*t în TBC, mă f*t în RATB, și în tot ce mă complic, mai nou cică le pasă, și tre’ să renunț la sticlă, să mori tu, mă, piș pe sfatul tău, când mă zbăteam ca disperatu’, tu nu mi-ai fi întins vreun leu, când mi-au trimis familia în colo, unii speriați de pușcăriași, m-am trezit că n-am pe nimeni, din puțini oricum rămași, mă lași… Am încetat să mai îmi pese, când primesc lovituri în cap, din ce în ce mai dese, că cineva cumva, tot reușește și mă țese, într-o pânză multă, unde ascund reacțiile adverse, peahhh, peahhh, pahare să se verse, pentru tine, dacă știi cum e să schimbi diverse adrese, când nervii în stomac au început să perforeze, îmi dau seama, că nu merită nimeni, să mă păstreze.