Bine vorba nu sfârșea,
Turcii-n casă năvălea,
Pe toți patru mi-i prindea
Și-i ducea de-i închidea;
La ‘Stambul în turnul mare
Ce se-nalță lângă mare,
Unde zac fete domnești
Și soli mari împărătești.
Mult acolo nu zăceau,
Că sultanu-i aducea
lângă foișorul lui
Pe malul Bosforului.

Brâncovene Constantine,
Boier vechi și domn creștin,
Adevar e c-ai gândit
Pân’ a nu fi mazilit,
Să desparți a ta domnie
De a noastră-mpărăție,
Că de mult ce ești avut
Bani de aur ai bătut,
Far’ a-ți fi de mine teamă,
Far’ a vrea ca să dai seamă.

De-am fost bun, rău la domnie,
Dumnezeu singur o știe,
De-am fost mare pe pământ
Cată-acu de vezi ce sunt.

Constantine Brâncovene,
Nu-mi grăi vorbe viclene.
De ți-e milă de copii,
Și de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creștinească
Și te dă-n legea turcească.

Facă Dumnezeu ce-o vrea,
Chiar pe toți de ne-ați tăia,
Nu mă las de legea mea.

Sultanul din foișor
Dete semn lui imbrohor
Doi gealați veneau curând
Sabiile fluturând
Și spre loc dacă mergeau
Din coconi își alegeau
Pe cel mare și frumos
Și-l puneau pe scaun jos;
Și când spada repezea,
Capul iute-i reteza.